Melodia XLII de Thomas Moore
de Costache Negruzzi
Arpa iubita! destept inca o data dulcile tale acoarde atat de indelung adormite; la al nostru din urma adio te-am scaldat in lacrimi si plansurile mele te priimesc astazi. Nici o luce de bucurie n-a stralucit asupra ta; asemenea acestor arpe a carora ceresti acoarde au povestit robia acea ca si a ta de posomorata, tu ai ramas atarnata de lungile ramuri a salciei. si insa, de cand coardele tale au rasunat pentru cea de pe urma data, un ceas de pace, de triumf a sunat; mai multe inimi generoase au saltat de nadejdi, care acum sunt ingropate in rusine. Atunci inca, cand pacea, plutind pre pamant si pre mare, canta imnul tau de veselie, desi ea aducea lumei bucuria si nadejdea, ea nu aducea pentru tine decat nuoua lacrimi! Deci cine poate cere accenturi de placere tangaioaselor tale coarde, o, arpa mea! Vai, cantul cel vesel si manecat a ciocarliei a rasunat tot astfel de rau la moartea lebedei! Cum, eu, care te iubesc, care te binecuvantez, as chiema suflarea ta pentru accenturi de libertate, cand insasi ghirlandele cu care te impodobesc sunt trist mestecate de lante si de flori! Dar sa ne imbarbatam: daca accentul bucuriei te mai poate insufleti, reafla pentru mine veselele tale acoarde; arata lumei amirate cat poate fi de dulce inca muzica ta cu toate ferele si durerea ta: cu ce usurinta, in mijlocul intunecelor ce te impregiura poti inca a te destepta la fiorul plangerii; asemenea statuiei sfarmate a lui Memnon care, din sanul ruinelor, face a sa auzi dulci si armonioase accenturi!
Melodia XLII de Thomas Moore
Aceasta pagina a fost accesata de 5392 ori.
