Werner Stauffacher

Werner Stauffacher

de Costache Negruzzi



Albert de Austria, care era din casa de Habsburg, ajunse la tronul imperial la 1298. La epoha suirei sale, nu se afla in Elvetia nici asociatie, nici cantoane, nici dieta. Cat pentru imparatul, el stapanea numai in mijlocul acestor tari, cu titlul de sef a contelor de Habsburg, o mare catime de orase, cetati si pamanturi, care fac astazi parte din cantoanele de Zurich, Lucerna, Zug, Argovia s.a. Ceilalti, care stapanea ramasita tarii, era contii de Savoia, de Neuschatel si de Rapperschwyl.

Ar fi greu a face istoria individuala a acestei nobilimi bogate, desfranate si turburatice, pururea in razboi si in desfatari, storcand sangele si aurul supusilor sai si coperind toata culmea dealurilor cu turnuri si cetati, de unde ca niste vulturi din cuibul lor, se slobozea in campie ca sa rapeasca objectul dorintei lor, cu care se inturna de il punea in sigurantie in dosul zidurilor castelelor lor. si sa nu socoata cineva ca numai mirenii singuri facea asfel de jafuiri; nu. Puternicii episcopi de Bala, Constanta, Cuara si Lauzana traia tot de asemenea, si bogati abati de Saint-Gales si de Ensielden urma pilda sefilor lor immitrati, precum si mica nobilime pe acea a marilor baroni.

in mijlocul astei tari pline de robi si de impilatori, trei mici cotune ramasesera slobode; aceste era: Uri, Schwitz si Unterwald, care de la 1291, prevazand zilele nenorocirei si primejdioasele imprejurari ascunse in vremea viitoare, se adunasera si sa indatorira a-si apara impreuna, improtiva oricarui, persoanele lor, familiile lor, averile lor si a se ajuta la o asemenea intamplare prin sfaturi si prin arme. Aceasta alianta le a fost data de Eidgenossen (Ugonoti), adica legati prin juramant. Albert, ingrijit de acest intai semn improtivnic, vru a-i sili sa se lasa de protectia imparatului, singurului lor suzeran, si sa se supuie d-a dreptul la aceea a contilor de Habsburg, pentru ca, daca vreunul din fiii sai n-ar fi ales la tronul roman dupa el, sa aiba suveranitatea acestor tari, care, fara aceasta, scapa de a mai fi a nobilei case ducelor de Austria.

Dar, Uri, Schwitz, si Underwald vazuse de ajuns ce strasnice talharii se facea imprejurul lor, ca sa se insale de o asfel de propunere. Nu au priimit deci propunerile ce li s-au facut la 1305 prin deputatii lui Albert si s-au rugat sa nu-i lipseascade protectia imparatului domnitor sau, dupa espresia obicinuita in acea vreme, sa nu-i desparta de imperiu.

Albert le a trimis raspuns ca dorinta sa era de a-i adopta ca pe niste fii ai rigalei sale familii, fagadui feude celor mai de frunte cetateni ai lor, si vorbi ca va face cate zece cavaleri de cantoane, insa acesti batrani munteani au raspuns ca aceea care ei cerea, era paza vechilor lor drepturi, iar nu favoruri nuoua. Atunci Albert, vazand ca nu poate face nimic acestor oamini prin coruptie, vru sa vaza ce li sa va putea face prin tiranie; asadar le a trimis doi bailifi (vechili) austriani, a caror caracter despotic si pornit il cunostea; acestia era Hermann Guessler de Brouneig si cavalerul Berlinguer de Landenberg. Nuoii bailifi sa asazara pe insusi pamantul confederatilor, lucru ce acei de mai naintea lor nu cutezase a face: Landenberg pusa stapanire pe castelul rigal de Sarnen, in Underwaldul de sus; si Guessler, negasind lacas vrednic, el in saraca tara ce-i venisa in parte, zidi cetate, caria ii dete nume de jugul de Uri: indata apoi incepu a se pune in lucrare planul lui Albert care nadajduia ca, prin tirania asta, va hotara pe confederati a se deslipi ei insusi de imperiu si a se pune subt protectia casei de Austria. Prin urmare, dajdiile s-au adaos, cele mai mici greseli fura pedepsite prin mari globiri, si lacuitorii tratati cu mandrie si dispret.

intr-o zi, Hermann Guessler, mergand prin cantonul de Schwitz, sa opri inaintea unei case pe care o ispravea de zidit, si care era a lui Werner Stauffacher.

- Nu e rusine, zice el adresandu-se la scutierul (ecuyer) ce-l urma, ca niste ticalosi servi (serfs) zidesc asa case, cand colibile sunt inca prea bune pentru ei?

- Las sa o sfarsasca, stapane, raspunse scutierul ; si cand va fi gata, vom pune sa sape de-asupra usii armaturile casei de Habsburg si vom vedea daca stapanul va avea obraznicia sa zica ca e a lui.

- Bine zici, zise Guessler; si, dand pinteni calului, trecu inainte. Femeia lui Werner Stauffacher era pe pragul usii, ea auzi aceasta vorbire si dete indata porunca lucratorilor sa-si lasa lucrul si sa se duca pe acasa. Toti s-au dus.

Cand Werner Stauffacher sa intoarse, vazu cu mirare casa singura si intreba pe femeia sa pentru ce se dusesera lucratorii si cine le a fost dat porunca.

- Eu, raspunse ea.

- si pentru ce, nevasta?

- Pentru ca o coliba e tot ce trebuie la vasali si la robi. Werner ofta si intra in casa. ii era foame si sete: se astepta sa gaseasca pranzul gata. Se pusa la masa; femeia lui ii dete paine si apa si sa pusa langa el.

- Dar ori s-a sfarsit vinul din pivnita, caprile pa munte si pestele in lac? zise Werner.

- Trebuie a sti trai dupa starea sa; painea si apa sunt mancarea vasalilor si a robilor.

Werner increti sprincenile, manca painea si bau apa. Noaptea sosind, se culcara. Pan a nu adormi, Werner vru sa imbratoseze pe nevasta sa, ea il impinse.

- Pentru ce ma impingi, nevasta? zisa Werner.

- Pentru ca vasalii si robii nu trebuie sa doreasca a da viata la copii ce vor fi vasali si robi, ca si parintii lor.

Werner sari din pat, se imbraca in tacere, lua de pe parete o lunga sabie, o arunca pe umar si iesi fara sa zica un cuvant macar.

Posomorat si ganditor, mersa pana la Brunnen. Sosind acolo, se tocmi cu niste pescari, trecu lacul, ajunse cu doua ceasuri pan in ziua la Attinghausen si mersa de batu la casa lui Walter Furst, socrul sau. Batranul ii deschise insusi si desi sa mira de a vedea pe ginerele sau la un asa ceas, nu-l intreba de pricina vizitei sale, dar dete porunca unui argat s-a duca pe masa un sold de caprioara si vin.

- Multumesc tata, zisa Werner, am facut un juramant.

- Cum?

- Sa mananc numai paine si apa pana la ceasul care e inca foarte departat.

- Care e acela?

- Acela cand vom fi slobozi. Walter Furst sa uita la Werner.

- Bune vorbe sunt aceste care le ai zis; dar avea-vei curajul a le mai zice si catre altii, nu numai catre un batran care il numesti tatal tau?

- Le voi spune si in fata imparatului din cer si in fata imparatului de pe pamant.

- Bine ai grait, fatul meu! De mult asteptam din partea ta o asa vizita si un aseminea raspuns, incepusem a crede ca nici una nici alta n-o sa mai vie.

Sa auzi batand la usa: Walter Furst deschisa. Un tanar, inarmat cu un toiag ce semana cu o maciuca, era la usa; o raza a lunei lumina atunci fata lui palida si turburata.

- Melhtal! strigara intr-un glas Walter Furst si Stauffacher.

- si ce cauti tu? urma Walter Furst, speriat de galbineala lui.

- Azil si razbunare, zisa Melhtal cu un glas posomorat.

- Vei avea ce ceri, raspunsa Walter Furst daca razbunarea atarna de la mine, precum azilul.

- Ce s-a intamplat, Melhtal?

- S-a intamplat ca imi aram ogorul si aveam la plug cea mai frumoasa pareche de boi din cireada mea, cand o sluga a lui Landenberg, trecand se opri langa mine, apoi apropiindu-se:

- Iata niste boi prea frumosi pentru un vasal (clacas)? zise? trebuie sa-si schimbe stapanul.

- Acesti boi sunt ai mei, i-am zis, si fiindca-mi trebuiesc n-am gand sa-i vanz.

- si cine-ti vorbeste de cumparat, prostule?

Zicand, a scos din cingatoarea sa un cutit de jupuit vanatul si a taiat funia.

- Dar, de-mi vei lua acesti boi, cum o sa fac ca sa-mi ar ogorul?

- tarani ca tine pot sa-si traga plugul singuri, daca vor sa manance paine, de care nu sunt vrednici.

- Asculta, i-am zis, mai este vreme, cauta-ti de drum si te iert.

- si unde-ti este arcul sau arbaletaca sa vorbesti asa? Era langa mine un copaci tanar, l-am rupt.

- N-am trebuinta, iata destula arma, i-am zis.

- De vei face un pas, te spintic ca pe o caprioara. C-o saritura, fui langa el cu batul radicat.

- si eu, de vei pune mana pe plugul meu, te ucid ca pe un bou.

El intinse bratul si atinse jugul - asa imi pare ca l-a atins cu varful degetului.

Batul meu cazu, si sluga lui Landenberg cu el. ii sfarmasem bratul ca o nuia de rachita.

- si bine ai facut, si era drept! strigara amandoi oamenii.

- O stiu si nu ma caiesc, urma Melhtal, dar tot fui silit sa-mi caut scapare. Mi-am lasat boii si m-am ascuns toata ziua in codrii Roestockului; apoi, dupa ce innopta, gandii la tine ca esti bun si priimitor de oaspeti, si iata-ma.

- Esti binevenit, Melhtal, zisa Walter Furst, strangandu-l de mana.

- Dar nu e tot, urma tanarul, ne-ar trebui un om istet, sa-l trimitem la Sarnen ca sa afle ce s-au petrecut de ieri si ce masuri de razbunare a luat asupra mea Landenberg.

in momentul acesta, un pas ingreuiat de osteneala se auzi si un minut apoi, un om batu, zicand:  Deschideti, eu sunt Ruder.

Melhtal deschise usa ca sa s-arunce in bratele slugei tatalui sau, dar, vazandu-l atat de galben si abatut, se inapoi spaimantat.

- Ce veste, Ruder? zisa cu glas tremurand.

- Vai de tine, tanarul meu stapan! Vai de tara ce vede in liniste asemenea nelegiuiri! Vai de mine care iti aduc asa rele vesti!

- N-a patit nimic batranul, zise Melhtal; ei au respectat vrasta si parul lui cel alb; batranetele sunt sfinte!...

- Respecteaza ei ceva? Este vrun lucru sfant pentru ei?

- Ruder!... striga Melhtal, inclestand mainele.

- L-a luat, l-a apucat sa spuie unde esti, si fiindca nu stia... bietul batran! I-au scos ochii!

Melhtal tipa strasnic. Werner si Walter Furst s-au uitat unul la altul, cu parul zburlit, cu fruntea plina de sodori.

- Minti! striga Melhtal, apucand pe Ruder de gat; minti, oamenii nu pot face asfel de crime; oh! minti, zi ca minti!

- Vai! raspunse Ruder.

- I-au scos ochii, zici? si aceasta pentru ca eu am fost fugit ca un misel! Au scos ochii tatalui, pentru ca nu le putea da pe feciorul sau! Au infipt o sula de fer in ochii unui batran!... si aceasta ziua mare, in fata luminei, in fata soarelui, in fata lui Dumnezeu! si muntii nostri nu s-au surpat piste capetele lor! Baltile noastre n-au iesit din matce ca sa-i

inghita! Trasnetul n-a cazut ca sa-i detune! Nu le ajung lacrimile noastre si ne fac sa plangem sange! Ah! Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Fie-ti mila de noi! si Melhtal cazu ca un copaci desradacinat, sa tavali pe jos, muscand pamantul. Werner sa apropie de Melhtal.

- Nu plange ca un copil, nu te tavali ca o fiara; scoala-te ca un om, Melhtal, noi vom razbuna pe tatal tau.

Tanarul se gasi deodata in picioare, ca si cand un resor il sculase.

- il vom razbuna! ai zis Werner?

- il vom razbuna! adaoga Walter Furst.

- A! striga Melhtal cu un glas ce semana cu rasul unui nebun. Se auzi atunci glasul unui cantec vesel, nu prea departe, si la cotisul drumului sa vazu, la cele intai raze a zilei, un nuou om.

- Ascunde-te, striga Ruder lui Melhtal.

- sazi, zisa Walter Furst. E un prieten.

- Care ar putea sa ne fie folositor, adaoga Werner. Melhtal cazu obosit pe o lavita.

in vremea aceasta streinul se tot apropia: el era un om ca de patruzeci ani; era imbracat cu o haina de color inchis care i sa cobora numai pana la genuchi si care semana a fi de mijloc intre imbracamintea calugareasca si cea mireneasca; parul sau cel lung insa, mustetile si barba sa il semana ca este din cetateni slobozi. Pe langa acestea, mersul sau era mai mult de soldat decat de calugar, si l-ar fi putut lua cineva ca e om de oaste, daca n-ar fi purtat, in loc de sabie, o calamare atar-nata la cingatoarea sa, si in umar o tulba de arcas desarta de sageti, un valatuc de pergament si condeie. Costumul lui sa completa printr-un pantalon de postav albastru, strans pe picior prin cheotori innodate, si prin lungul bat inferat fara care foarte rar calatoreste munteanul.

Cum vazu oamenii ce s-adunasera dinaintea usii, inceta de cantat si sa apropia cu acel aer deschis care arata incredintarea sa ca a sa gasasca chipuri cunoscute. Era inca cativa pasi departe, cand Walter Furst i-a adresat vorba.

- Domnul sa te pazasca, Walter! Ma duc sa iau darile de la Fraumunster( manastire de maici) de Zurich pe care le adun eu, precum stii.

- Nu poti sa te opresti un sfert de ceas la noi?

- Ce sa fac?

- Sa asculti ce sa-ti spuie acest tanar...

Streinul se in turna spre Melhtal si il vazu ca plange; atunci se apropie de el si ii tinse mana.

- Dumnezeu sa-ti usuce lacramile, frate, ii zise.

- Dumnezeu sa razbune sangele! raspunsa Melhtal. si ii povesti toate cele intamplate.

Wilhelm il asculta cu o mare compatimire si o adanca intristare.

- si ce ati hotarat? zise Wilhelm dupa ce el sfarsi.

- Sa ne razbunam si sa ne mantuim tara! raspunsera tustrei oamenii.

- in mana lui Dumnezeu sta rasplatirea crimelor si mantuirea noroadelor, zise Wilhelm.

- si ce ne a lasat noua, astorlalti oameni?...

- Rugaciunea si rabdarea, care le grabesc.

- Wilhelm, nu e destul a fi un asa viteaz arcas, daca raspunzi ca un calugar, cand iti vorbim ca unui patriot.

- Dumnezeu a facut muntele pentru cerb si capra, si cerbul si capra pentru om. Iata pentru ce a dat vanatului usurinta si vanatorului iscusinta.

Asadar, ai gresit Walter Furst, numindu-ma un viteaz, arcas, eu nu sunt decat un biet vanator.

- Adio Wilhelm, mergi sanatos!

- Domnul fie cu voi, fratilor!

Wilhelm Tell s-a departat. Cei trei oameni l-au urmat cu ochii pana ce s-a facut nevazut la cel intai cotis al drumului.

- Nu e nadejde de el, zisa Werner Stauffacher, si insa el ar fi fost un puternic aliat.

- Dumnezeu pastreaza numai pentru noi mantuirea tarii noastre. Fie binecuvantat.

- si cand ne vom apuca de treaba? zisa Melhtal. Eu ma grabesc... ochii mei plang si ai tatului meu sangera.. .

Noi suntem fiescare din osabite cotunuri; tu, Werner din Schwitz, tu Melhtal din Unterwalden, si eu din Uri. S-alegem fiecare printre prietenii nostri zece oameni in care sa avem nadejde; sa ne adunam cu ei la Grutli... Dumnezeu poate ce vrea si, cand merg in calea sa, treizeci de oameni fac cat o oaste.

- si cand ne vom aduna? zisa Melhtal.

- in noaptea de duminica spre luni, raspunsa Walter.

- Vom fi! raspunsara Werner si Melhtal.

Si tustrei priitenii s-au dispartit.






Werner Stauffacher


Aceasta pagina a fost accesata de 1874 ori.