Wilhelm Tell
de Costache Negruzzi
A doua zi de ziua in care lucrurile ce am povestit s-au petrecut, veni la baliful Hermann Guessler de Brouneig un trimis de la cavalerul Beringer de Landenberg si ii spuse intamplarea lui Melhtal si razbunarea lui Landenberg.
De abia sfarsise, cand sosi un arcas a domnului de Wolfranchiess.
El spuse moartea stapanului sau si cu ce chip ucigasul scapase prin ajutorul unui om numit Wilhelm din Burglen, sat de subt carmuirea lui Guessler. Baliful fagadui ca sa va pedepsi omul acela. Abia dase cuvantul sau, cand veni un soldat din garnizoana de Schwanau. Soldatul povesti ca guvernorul, silnicind cinstea unei june fete de la Art, il intalnira la vanat doi frati a fetei si il omorasara, pe urma ucigasii scapasera in munte, unde in zadar ii gonira pe urma.
Atunci Guessler se scula si jura ca daca Melthal, care zdrobise bratul slugii lui Landenberg, daca Conrad de Baumgarten, care omorase pe domnul de Wolfranchiess in baia sa, daca tinerii ce ucisera pe guvernorul castelului de Schwanau vor cadea in mainile sale sa vor pedepsi cu moarte. Trimisii era sa se duca cu acest raspuns; dar Guessler i-a chemat sa-l intovaraseasca pe piata publica de la Altorf. Sosind acolo, porunci sa implante in pamant o lunga prajina si in varful ei isi puse palaria, a caria fund era imprejurat de corona ducala a Austriei, pe urma puse sa trambiteze ca oricine, nobil, orasan sau taran, trecand dinaintea acestui semn a puterii contilor de Habsburg, sa se inchine spre dovada de credinta si inchinare, apoi a dat drumul trimisilor, poruncindu-le sa spuie aceea ce vazusara si sa indemne pe acei ce-i trimisara sa faca aseminea in respectivele lor carmuiri, care era, adaoga el, cel mai bun mijloc de a cunoaste pe vrajmasii Austriei; in sfarsit, lasa o streaja de doisprezece arcasi in piata si le a poruncit sa opreasca pe orice om care nu se va supune poruncii ce dase.
Trei zile dupa aceasta, il instiintara ca se arestase un om pentru ca nu voise sa se inchine coronei ducilor de Austria. Guessler incaleca indata si merse la Altorf, intovarasit de strejarii sai. Vinovatul era legat de insusi prajina in varful caria era palaria guvernorului si dupa haina sa de postav verde de Bala si palaria sa impodobita cu o pana de vultur, se vedea ca e un vanator de munte. Sosind in dreptul lui, Guessler dete porunca sa-l deslege. Porunca implinindu-sa, vanatorul care stia ca n-a scapat cu atata numai, lasa mainile in jos si sa uita la guvernorul cu o simplicitate departata de slabiciune si de trufie.
- Adevarat e, ii zise Guessler, ca nu ai voit a te inchina la asta palarie?
- Adevarat, domnul meu.
- si pentru ce?
- Pentru ca parintii nostri ne-au invatat a nu ne inchina decat lui Dumnezeu, batranilor si imparatului.
- Dar corona aceasta infatosaza imperiul.
- Ai gresala, domnul meu, asta corona e aceea a contilor de Habsburg si a ducilor de Austria; implanta corona asta in piatile Luternii, Foburgului, Zugului si tarii de Glaris, care sunt ale lor si nu ma indoiesc ca lacuitorii i se vor inchina, dar noi carii am priimit de la imparatul Rodolf privilegiul de a ne numi judecatori, de a fi guvernati de legile noastre si de a atarna de imperiu, noi suntem datori a respecta toate coroanele, dar a ne inchina numai coroanei imparatului.
- Dar imparatul Albert, suindu-sa pe tronul roman, nu a intarit aceste slobozenii daruite de parintele sau.
- Rau a facut, domnul meu, si iata pentru ce Uri, Schwitz si Unterwalden au facut alianta intre ele si s-au legat prin juramant a-si apara improtiva oricarui persoanele lor, familiile lor, averile lor, ajutandu-se prin sfaturi si prin arme.
- si tu crezi ca isi vor tinea juramantul? zise zambind Guessler.
- O crez, raspunse cu liniste vanatorul.
- si ca lacuitorii mai degraba vor muri, decat a-l calca?
- Pana la cel mai de pe urma.
- Sa vedem.
- Zau, domnul meu, urma vanatorul, bine ar fi imparatul sa ia sama; nu e norocit in asfel de apucari, isi va aduce aminte de asedia Bernei, unde imparatescul sau steag fu luat, de Zurich in care n-a cutezat sa intre, macar ci toate portile era deschise; si inca cu aceste doua cetati nu era treaba de slobozenie, ci de hotare; stiu ca si-a razbunat aceste doua neizbandiri asupra Glarisului, dar Glaris era slab si fu surprins fara aparare, in vreme ce noi, confederatii, suntem preveniti si inarmati.
- si unde avusi tu vremea a invata legile si istoria, daca nu esti decat un simplu vanator, cum s-ar putea socoti dupa costumul tau?
- stiu pravilile noastre, pentru ca acesta e cel intai lucru ce parintii nostri ne invata a respecta si a apara;
stiu istoria pentru ca sunt cam cler (clerc), fiind crescut in manastirea Maicei-Domnului-Ermitilor, care face ca am capatat slujba de adunator veniturilor Fraumunsterului de Zurich. Cat pentru vanatorie, nu e starea, ci petrecerea mea, precum este acea a unui om slobod.
- si cum te cheama?
- Wilhelm, din botez, si Tell, din stramosi.
- A! raspunse Guessler cu bucurie, nu esti tu care ai dat ajutor lui Conrad de Baumgarten si femeii lui la cel de pe urma vifor?
- Am priimit in barca mea pe un om si pe o femeie, pe care ii gonea, dar nu i-am intrebat cum ii cheama.
- Nu esti tu, iarasi, de care spun ca esti cel mai iscusit vanator din toata Elvetia?
- E in stare sa sageteze la o suta cincizeci de pasi un mar de pe capul copilului sau, zisa un glas ce sa radica din gramada
- Dumnezeu sa ierte pe cel ce a zis asa vorbe! striga Wilhelm; dar negresit ca acela nu e parinte.
- Tu ai copii? zise Guessler.
- Patru, trei baieti si o fata. Dumnezeu a binecuvantat casa mea.
- si pe care iubesti mai mult?
- Pe toti deopotriva.
- Dar nu ai mai multa dragoste pentru vreunul?
- Poate ca pentru cel mai tanar, caci e si cel mai slab, si prin urmare acel ce are mai multa trebuinta de mine, fiind abia de sapte ani.
- si cum il cheama?
- Walter.
Guessler se inturna catre unul din strejarii ce-l urmasera calare.
- Alearga la Burglen si ada-mi pe micul Walter.
- si pentru ce, domnul meu?
Guessler facu un semn, strejarul purcese in galop.
- O! stiu ca maria ta ai bune ganduri, domnul meu, dar ce vei sa faci cu copilul meu?
- Vei vedea, zise Guessler, inturnandu-se si puindu-se la vorba cu scutierii (ecuyers) si strejarii ce il intovarasea.
Wilhelm statu pe locul unde era, cu fruntea plina de sudori, cu ochii holbati, cu pumnii inchisi.
Pana-n zece minute strejarul s-a intors aducand pe copil pe oblancul salii, pe urma, ajungand langa Guessler, l-a pus jos.
- Iata micul Walter, zise strejarul.
- Bine, raspunse guvernorul.
- Copilul meu, striga Wilhelm. Copilul s-arunca in bratele lui.
- Ma chemai, tata? zise copilul, batand in palme de bucurie.
- Cum de te a lasat maica-ta sa vii? murmura Wilhelm.
- Ea nu era acasa, era numai fratii si sora-mea. O! lor le a fost tare ciuda; au zis ca ma iubesti mai mult decat pe dansii.
Wilhelm ofta, strangandu-l in brate.
Guessler privea asta scena cu ochi stralucinzi de bucurie si de fierozitate; pe urma, dupa ce dete vreme inimilor tatalui
si fiului sa se deschiza:
- Legati copilul de cel copac, zisa el, aratand un stejar care era in ceealalta margine a pietii.
- Pentru ce? striga Wilhelm, strangandu-l la san.
- Pentru ca sa-ti arat ca, pintre strejarii mei sunt arcasi, care desi nu au numele tau, stiu indrepta o sageata.
Wilhelm deschise gura ca cum n-ar intelege, macar ca galbineala fetii lui si picaturile de apa ce-i siroia pe frunte arata ca pricepuse.
Guessler facu un semn, oamenii de arme s-au apropiat.
- Sa-mi legi copilul, ca sa cerci iscusinta soldatilor tai! Oh! nu ispiti aceasta, guvernorule, caci Dumnezeu nu te-a lasa.
- Sa vedem, zisa Guessler si innoi porunca.
Ochii lui Wilhelm stralucira ca ai unui leu, sa uita imprejurul sau ca sa vaza de nu era vro trecatoare deschisa pentru fuga, dar era incungiurat.
- Dar ce ma vor ei, tata? zise micul Walter speriat.
- Ce te vor fatul meu? ce te vor? Oh! tigri cu chip de om! Vor sa te omoara.
- si pentru ce, tata? zisa copilul plangand, eu n-am facut nimarui nici un rau.
- Calai, talhari, ucigasi, striga Wilhem scrasnind din dinti.
- Aide, sfarsaste! zise Guessler.
Soldatii s-au aruncat pe el si i-au smancit copilul. Wilhelm s-arunca la picioarele calului lui Guessler.
- Domnul meu, ii zise el, inclestand mainile, domnul meu! Eu sunt care te-am ofensat apoi dar pe mine trebuie sa ma pedepsesti, domnul meu, pedepseste-ma, omoara-ma; da pe acest copil maicei sale.
- Eu nu vreu sa te omoare, striga copilul, debatandu-se in bratele arcasilor.
- Domnul meu, urma Wilhelm, femeia si copiii mei vor lasa Elvetia; iti vor lasa casa mea, ogoarele mele, se vor duce sa cersitoreasca din oras in oras, din casa in casa si din coliba in coliba, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cruta p-acest copil!
- Este un chip sa-l scapi, zise Guessler.
- Care? striga Tell, sculandu-se. Oh! care? spune, spune degraba, si daca aceea ce voiesti a cere de la mine este in puterea unui om, o voi face.
- Nu voi cere nimic care sa fie peste putinta ta.
- Ascult.
- Un glas zisa dinioarea, ca tu erai un asa iscusit vanator, incat ai putea sageta la departarea de o suta cinzeci pasi un mar pe capul copilului tau.
- Oh! acela era un glas blestemat si socoteam ca numai Dumnezeu si eu l-am fost auzit.
- E, bine! Wilhelm, urma Guessler, daca te vei pleca a-mi da asta dovada de adresa, te iert pentru ca nu te ai supus poruncii mele, ca sa te inchini astei palarii.
- Nu se poate, domnul meu, nu se poate, cum sa ispitim pe Dumnezeu?
- Apoi dar, iti voi arata ca am arcasi mai putin fricosi decat tine. Legati copilul!
- Asteapta, domnul meu, mai ingaduie; desi acesta e un lucru foarte groaznic, foarte cumplit, foarte infam, lasa-ma sa gandesc.
- iti dau cinci minute.
- Da-mi incai pe fiiul meu in vremea asta.
- Dati drumul baiatului, zise Guessler. Copilul alerga la tata-sau.
- Ei ne-au iertat, tata? zise copilul, stergandu-si ochii cu minutele, razand si plangand.
- Iertat? stii tu ce vor? O, Dumnezeul meu! Cum poate veni un asa gand in capul unui om?... Vor, ba nu, nu vor! Nu e cu putinta sa vrea un asa lucru. Vor, sarace copile, ca la o suta cinzeci de pasi sa iau cu sageata un mar de pe capul tau.
- si pentru ce nu vrei tu, tata? raspunse copilul.
- Pentru ce? Dar de n-as nemeri marul, daca sageata te ar lovi!.. .
- O! tu stii bine ca nu e primejdie, taica, zise copilul zambind.
- Wilhelm, striga Guessler!
- Mai ingaduie, domnul meu, mai ingaduie nu sunt inca cinci minute.
- Ai gresala, vremea a trecut; Wilhelme, hotaraste-te. Copilul facu un semn de incurajare tatalui sau.
- Aide! murmura Wilhelm cu jumatate de glas! Oh! nu! niciodata!
- Luati feciorul, striga Guessler.
- Tata vrea, zisa copilul, si se smulse insusi din bratele lui Wilhelm ca sa alerge la copac.
Wilhelm ramase nimicit, cu bratele in jos, cu capul plecat pe pept.
- Dati-i un arc si sageti, zise Guessler.
- Eu nu sunt arcas, striga Wilhelm, iesind din ameteala sa, nu sunt arcas, sunt arbaletier.
- Adevarat, adevarat! striga gramada.
Guessler se inturna spre soldatii ce oprisara pe Wilhelm, ca sa-i intrebe.
- Asa este, zisera ei, avea o arbaleta.
- si ce s-a facut cu ea?
- I s-a luat cand l-am dezarmat.
- Sa i-o dea, zise Guessler. S-au dus s-o caute si au adus-o.
- Acum un mar, zise Guessler; i-au adus un paner plin. Guessler alese unul.
- O, nu pe acela! striga Wilhelm, nu pe acela; in departare de o suta cinzeci pasi abia l-as vedea; asta e o nemilostivire a-l alege atat de mic. Guessler lua pe cel mai mare.
- Aide, s-a pus la cale; masurati locul.
- Asteptati, zise Wilhelm suspinand; o masura dreapta, domnul meu, pasi de doua picioare si jumatate, nu mai mult, asta e masura; asa e, domni arcasi, ca asta este masura de tras la tinta?
- Sa va face cum o cei. Arcasii masurara o suta cinzeci pasi de doua picioare si jumatate.
Wilhelm urma pe acei ce masura locul, il masura si el de trei ori, apoi vazand ca era drept, reveni la locul unde ii era arbaleta.
- Numai o sageata, striga Guessler.
- Lasa-ma s-o aleg macar, zisa Tell, nu e putin lucru alegerea sagetii; asa e, domni arcasi, ca sunt sageti, care fac sminteala, sau pentru ca ferul e prea greu, sau pentru ca au un ciot in lemn, sau pentru ca sunt rau impanate.
- Asa este, zisera arcasii.
- Alege-ti dar, zisa Guessler, dar numai una, ai auzit?
- Bine, bine, murmura Wilhelm, ascunzand pe furis o sageata in san: numai una.
Wilhelm cauta toate sagetile cu cea mai mare luare-aminte, le lua una dupa alta, le cerca pe arbaleta sa ca sa vaza de intra bine in raglaitura ei, le cumpani pe degetul sau ca sa vaza de nu atarna ferul in vro parte care i-ar fi facut sa mearga lovirea mai jos. in sfarsit, gasi una potrivita, dar sa facu ca inca tot cauta pintre celelalte, ca sa mai castige vreme.
- Mult mai ai? zise Guessler cu nerabdare.
- Iata-ma, domnul meu, raspunse Wilhelm; sa-mi fac numai rugaciunea.
- inca?
- Oh! incai daca n-am gasit indurare de la oameni, sa cer milostivirea lui Dumnezeu! Aceasta e un lucru ce se da si osanditului pe esafod.
- Roaga-te.
Wilhelm ingenuche si sa paru absorbit in ruga sa. in vremea aceasta pe copil il lega de copac; vrura sa-i lege ochii, dar el nu priimi.
- Pentru ce nu ii legati ochii, zise Wilhelm, curmandu-si rugaciunea.
- Cere sa te vaza, raspunsera arcasii.
- si eu nu voi sa ma vaza, striga Wilhelm; nu voi, m-auziti? Sau daca nu, nu priimesc alcatuirea, el sa va misca vazand sageata viind si imi voi omora copilul. Walter, lasa-te sa-ti lege ochii, te rog.
- Bine, zise copilul.
- Multumesc! zisa Wilhelm stergandu-si fruntea si uitandu-se speriat imprejurul sau, multumesc, tu esti un bun baiat.
- Aide, curaj, tata! ii striga Walter.
- Asa, asa, zise Wilhelm, puind un genuche in pamant si intinzandu-si arbaleta; apoi, inturnandu-sa spre Guessler: Domnul meu, este inca vreme, cruta-ma de un pacat si pe maria ta de o bataie a cugetului. Zi ca toate au fost ca sa ma pedepsesti, ca sa ma cerci, si ca acum, dupa ce ai vazut cat am suferit, ma ierti; asa e, domnul meu, asa e ca ma ierti? urma el, tarandu-se pe genuchi; pentru numele Fecioarei Mariei, pentru numele tuturor sfintilor, iertare! iertare.. .
- Aide, da mai curand, zise Guessler, si nu ma scoate din rabdare; n-a fost asa vorba? Sa te vaz, vanatorule, arata-ti iscusinta.
- Doamne, Dumnezeul meu, fie-ti mila de mine! murmura Wilhelm, inaltand ochii spre cer. Pe urma, luandu-si arbaleta, puse sageata, razima condacul de umar, radica catinel varful; apoi, sosind la inaltarea cazuta, omul acest, tremurand dinioarea ca o frunza clatita de vant, se facu nemiscat ca un arcas de piatra. Nici un suflet nu se auzea. Toate rasuflarile era prinse, toti ochii atintati. Sageata zbura, un strigat de bucurie rasuna, marul era pironit in stejar si copilul neatins. Wilhelm vru sa se scoale, dar aligni, scapa arbaleta si cazu ametit. Cand isi veni in sine, era in bratele copilului sau. Dupa ce il saruta de o mie de ori, sa inturna spre guvernorul si intampina ochii lui scanteinzi de manie.
- Facut-am precum mi-ai poruncit, domnul meu? zise el.
- Dar, raspunse Guessler, si tu esti un viteaz arcas. Pentru aceasta te iert precum ti-am fagaduit, ca nu ai respectat poruncile mele.
- si eu domnul meu zisa Wilhelm, te iert pentru chinurile cele de parinte care am tras.
- Dar mai avem inca o socoteala de rafuit amandoi. Tu ai dat ajutor lui Conrad de Baumgarten, care e un ucigas si un rau, si tu trebuiesti pedepsit ca un tovaras al lui.
Wilhelm se uita imprejurul sau ca un om ce nebuneste.
- Duceti pe acest om in temnita, flacai, trebuie o judecata in forma pentru a pedepsi uciderea si nalta tradare.
- Oh! trebuie sa fie o dreptate in cer, zise Tell, ducandu-se la inchisoarea sa.
Copilul insa fu trimis la maica-sa.
Wilhelm Tell
Aceasta pagina a fost accesata de 3411 ori.
