Tristeta

Tristeta

de Costache Negruzzi


Viind la birtul unde gazduiam, am gasit un mare pachet de scrisori de la Iasi. Toate imi vesteau cate o suparare. Una un protes, alta niscavaia vesti politice mahnicioase. In sfarsit, una mai mica imi spunea ca ma asteapta, ca ma iubeste, ca ma doreste. Asta era o frumoasa fata care credea c-o iubesc.
Nu, nu te iubesc, sarmana copila! De ti-am si spus-o, am mintit, am vrut poate sa te insal ca un ticalos. Nu, nu sunt eu vrednic de amorul tau! De te-as fi iubit, n-as sadea ferecat in lantele doamnei B., femeie asta neinteleasa, care-mi spune ca ma iubeste ca si cum m-ar intreba ce mai fac: vesala, zburdateca, judecand amorul o trecere de vreme, fagaduindu-mi o vecinica dragoste si intrebandu-ma cand ma intorc la Iasi. Nu: enu voi sa fiu iubit astfel. Voi o femeie cu ochii plansi, cu fata mahnita, care sa ma teama, sa ma iubasca si sa moara cum a murit Olga.
Si insa merit eu oare un asamenea amor, eu, care tot focul amorului tanar, tot delirul junetei cei mai inflorite le-am cheltuit in adimenirele unei cochete...
In adevar, numai un amor poate  avea cineva si acela numai nu se uita. Aceasta este o loterie a inimei. Daca un tanar intalneste o inima simpla si nevinovata, el este ferice; inima lui frageda si curata ia o opinie incantatoare pentur amor; iar de se face partea unui suflet fatarnic si tradator, atunci perde toata iluzia si, in locul fericirei, capata pizma si impetrire.
Oh! cand ar voi femeile sa stie ce inalta solie au primit de la cer; cand ar voi sa stie ca sunt lasate ca sa ne pazeasca de rau, sa ne indure inima, sa faca fericirea vietii noastre, fara-ndoiala ca iubirea lor n-ar tinea numai pana ce se usuca sarutul nostru de pe buzile lor!
Eu totdauna am gandit ca ingerul pazitor pe care providenta l-a dat fiecarui om nu este decat femeia caria, el a jartfit anorul sau; si insa, pentru ce lasa ele a intra intr-o inima plina de iubire indoiala si ura? ... O! nu sunt eu vinovat, sarmana copila, daca nu te iubesc preucm meriti; dea seama grozavele fiinti ce mi-au stricat inima ... Voiesti a fi iubita? graseste vrun inger, precum esti tu!
Sluga mea intra cu un bilet. Aceasta era o poftire la pranz pe a doua zi de la d. Ipolit. Ravasul era scris de sotia lui. Dedesubt scria: Vom fi numai noi.
Ma invita la masa! Si ce figura eram sa fac eu privindu-i starea, dupa cele ce-mi spusese doamna B.? Sa vad un om lipsit de simtul cel mai scump; care este intr-o vecinica noapte; pentru care soarele n-are raze, nici campul flori. Un om care iubeste cu tinereta pe gingasa lui sotie si insa nu o poate vedea. Si ea, oborata subt apasarea soartei, privind pe acest barbat fara sa poata afla un cuvant cu care sa-l poata mangaia si gandidn la cel intai pre care moartea i l-a luat; vaduva de doi barbati (Ipolit sa putea socoti ca mort) la 21 ani, in cea mai inflorita frumuseta! - Am raspuns cerandu-mi iertare si pretextand o pricina insamnatoare.
Ma simteam foarte trist. Voiam sa plang si nu puteam. Am deschis fereastra. Ceriul era turburat; nori grosi se primblau ca niste munti pe el, lasand in urma lor o ceata cenusie; luna se ascunsese: cateva stele pribegite se iveau unde si unde pintre nori. Vedeam orasul adormit desfasurandu-se sub mine ca o mare umbra. Liniste domnea pretutindeni, numai inima mea era tulburata. Curand, un vis destept imi infatosa toate intamplarile vietii mele, de la 17 ani cand am perdut pre tatal meu, cand am ramas singur in lume si pana la 28. Gandeam la maica-mea pe care abia o cunoscusem, gandeam la valurile ce ma curpinsesera in lume, gandeam la toate acele fiinti pe care le iubisem, de la cocheta pe care o iubisem intai, pana la copila care-mi scira, pana la doamna B., pe car eo iubeam acum. Mi se parea ca le vad pe toate trecand pe dinainte-mi, frumoase, vesele, triste, planse, razande ...
Tunetul vuia in departare; cerul acum se invalea cu o haina posomorata; stelele pereau pe rand. De as fi fost poet, as fi privit cu placere aceasta scena mareata a naturei, dar timperatra avu pururea o deosebita influenta asupra fizicului meu. Un soare frumos, o noapte senina ma inveseleste; din impotriva, o vreme urata ma intristeaza; in adevar, gandeam, daca englezii au tot asemenea vreme, au dreptate sa se sinucida. Ce vifor se gateste! Stelele stralucesc, de o mai vie lumina! Spun ca de multe ori moare un sfulet, sufletul merge de-si ia loc in stele; oare care va fi steaua Olgai? poate ca acea care e acolo in capat. Ma uitam la Ursa mica.
-Domnule, imi zise sluga, tragandu-ma de haina, gazda intreaba de nu vrei a cina.
-Nu vreau, am raspuns.
-Domnule, sa inchid fereastra; vremea e tulbure, curand o sa tune.
-S-apoi?
-Stiu ca d-tale nu-ti place tunetul.
-Asa este, cand e aproape si cand trasneste; dar cand vuieste in departare imi place.
-O, cum fulgera de strasnic, adaoga blastematul, groaznece tunete o sa avem! trebui sa trasneasca undeva.
Acest din urma argument ma facu sa ma trag de la fereastra. Inturnandu-ma, vazui pe gazda cu servetul pe mana.
-Daca domnul va sa cineze, imi zise el, i-am gatit un holodnoi (piftie) minunat, blinee (clatite) cu icre ferte in unt si...
Singur numele buatelor era de ajuns ca sa-mi taie apetitul.
Gazda mea era un mosneag ca la 65 de ani, scurt si gros. In junia sa se vede ca fusese balan, caci ochii lui avea ina o usure vapsea de alb-albastru. Fata lui rosie ca morcovul si fruntea fara nici o zbarcitura arata ca pentru el viata n-avusese zile negre.
-De mult esit insurat, mosule? l-am intrebat.
-De patruzeci de ani.
-Ai copii?
-Trei baieti si o fata.
-Si unde sunt?
-Doi slujesc in oaste; cel mai mic e pisar si fata mea traieste la Tulcin. O! Sasa mea...
-Sasa? ce va sa zica Sasa?
Ivan, sluga mea, imi spuse ca e diminutivul din Alexandra.
-Sasa mea, urma mosneagul, e dama mare; am maritat-o dupa un cinovnic de la Tulcin. Barbatul sau guberskii - secretar. Sa o vezi, domnule, aceea e femeie; mai nalta cu doua palme decat mine. Seamana bunului sau care a fost grenadir, si graosa cat mine. S-apoi, frumoasa, rosie ca un bujor; numai cand era mica a cazut din scranciob si de atunci e cam schioapa; varsatul a stricat-o putin si i s-a scurs un ochi. - Si invatata, domnule, ca un diac. Scrie, ceteste groznic. Cand a fost asta-primavara la mine, mi-a lasat niste carti foarte frumoase; pacat ca nu stiu a ceti.
-Trimite-mi-le sa le vad, am zis.
Acesta era Florian tradus ruseste.
-Ceteste tu si eu voi asculta, am zis lui Ivan.
El incepu:
"Dupa ce alerga de la o turma la alta, ca sa se gudure la Elicio si la Galatea, canele incepu a alerga prin magura si se ia dupa un ied salbatec. Iedul fuge si trece langa pastorite..."
-Deschide in alt loc...
"Estela se rosi uitandu-se la maica-sa. Margareta ii da voie sa primeasca prezentul si pastorita sta inca nehotarata. La urma, c-o mana tremuranda, apuca cordela verde, care era in grumazii berbecului..."
-E! da-mi pace cu pastoritele si cu berbecii si cu cordele verzi.
Vazand ca pastoralele d. Florian nu-mi pot imprastia melancolia, m-am culcat, insa, de abia apucasem a adormi, si un vis fantastic veni si-si puse asupra-mi negrele sale aripi.
Parea ca ma aflam intr-un mare salon, imbracat in doliu, unde ardeua duoua mari policandele cu luminari de ceara galbena. Olga dormea culcata pe o canapea, Ipolit o privea stand la capul ei. Doamna B., se gatea la oglinda fredonand aria din vodevilul rusesc Kozaca stihotvoreta. Prin salon se primblau oi cu cordele verzi la gat si Sasa sarea schiopatand si strambandu-se.
Nu stiu cat tinu acest popuri de vedenii, caci, cand am deschis ochii, era ziua mare.




Tristeta


Aceasta pagina a fost accesata de 1995 ori.