Potopul

Potopul

de Costache Negruzzi

    In ziua aceea s-au desfacut toate izvoarele adancului, si jgheaburile cerului s-au deschis.
    Facere, cap.7

Negur-amenintatoare orizonul invalise,
Iar prin nadusitul aer vantul ager vajia,
Dupa nouri grosi si negri soarele-acum asfintise,
si scaldata-n sange luna in prejma lui rasarea.

Iata mare intuneric preste univers se lasa,
si grozavul ceresc tunet incepu a bubui,
Tot pamantul se clateste; marea din matca sa iasa;
Preste lumea vinovata navalind a se lati.

Bolta cerului se sparge subt a apei greutate,
Ploaia se arunca rauri ca pe gura unui scoc,
Sate, targuri si orase, cetati, turnuri inecate,
Se vad numai cand prin nouri isi fac fulgerele loc.

Dumnezeu apuca-n mana palosul de razbunare,
El e mult-induratorul, dar si drept-judecator,
Vrea sa pedepseasca lumea pentru-a sfintei legi calcare,
si sumetul om sa vada ca-i un vierme muritor!

Muntii, magurile nalte sta subt apa ingropate,
Undele spaimantatoare preste ele s-arunca;
Numai a unei stanci crestet prin talazele turbate
Precum un urias strasnic din adancuri s-arata.

Valmasala zgomotoasa ocolea coastele sale,
Pre care apele negre cu pornire le izbea;
Omenirea impregiuru-i scotea tipete de jale,
Nevoindu-se cu sila sa se urce pan-la ea.

O, ce racnete grozave! ce amara suspinare!
Dar moartea plutind pe valuri glasul lor nu asculta,
Ea venea si preste dansii apasand recile-i gheare,
in noianul prapadirii fara mila-i cufunda.

Acolo un crac de munte se dezghina cu pornire,
Pravalindu-se cu vuiet in talazul razvratit,
Ticalosii ce pe dansul sta cuprinsi de ingrozire,
Cad cu el - moartea-i asteapta - undele i-au coperit!

Mai incoaci un siroi iute pe un tanar fiiu cuprinde,
Cand sarmanul vrea sa scape pe al sau tata batran,
si sa duca mai departe unde apa nu se-ntinde,
Pe maica-sa care tine fratiorul lui la san.

Nu e mijloc de scapare de a Domnului urgie,
Pretutindini este moarte, pretutindini ocean,
Numai stanca uriasa se inalta cu mandrie,
Aratandu-si golul crestet preste groaznicul noian.

P-acea mare inaltime singuri doi tineri scapara,
Gingasa fata Selmina s-amorezul sau iubit,
Ei vad moartea cum spre dansii se apropie amara,
Multamiti ca si atunce soarta nu i-au despartit.

Amandoi au ramas singuri din grozavnica pierire,
Cungiurati de negre ape, d-acel vifor furios;
Ploaia preste ei se varsa ca siroiul in pornire,
Clocotesc fierband deasupra tunetele fioros.

Iar prin latul intuneric ce se-ntinde pe tarie
Cand de cand brazduind cerul fulgerul scanteitor,
Preste undele muginde le-arata cu grozavie
Cum plutea ca niste plaghii lesile fratilor lor.

A Selminei line lacrimi cu ploaia amestecate
Se praval ca doua rauri pe-ovilita fata sa,
Inima-i din loc sarita de abia ceva se bate,
Ca s-arate ca viata in ea inca mai era.

Ca o floare incujbata d-a crivatului suflare,
Se lipeste langa pieptul pre scumpului ei Edvin,
si privindu-l multa vreme, cu o lunga-mbratosare
in sfarsit astfel graieste, slobozind un slab suspin:

"Nu ne-a mai ramas, Edvine, de nadejde nici o raza,
A sosit a vietii noastre sfarsitul ingrozitor,
Priveste cum sluta moarte catra noi inainteaza!
O, durere-a despartirei! O, al nostru trist amor!

Ah! care din aste valuri, unelte-a mortii cumplite,
Care e acel ce soarta pentru noi l-a hotarat?
Putinele mele zile iata-le de-acum sfarsite!
Sprijineste-ma in brate-ti, sa mor l-al tau san iubit.

in curand a sa soseasca mana mortii cea de gheata
si de draga ta Selmina sa s-atinga-nfiorat,
Sa ma ia de langa tine, de langa scumpa mea viata
Ca s-afunde in adancuri un suflet nevinovat! ..."

in fiorii spaimantarii lesina tanara fata,
Undoioasele ei coame viforul le-nvaluia;
Semana ca o mladita de-un vant ager sfaramata.
si - furtuna nu-ncetase, si apa se tot suia!

in a sale slabe brate Edvin strans la piept o tine,
Cautand sa o invie cu-al sau rece sarutat;
Nu gandeste la pieirea ce era pe langa sine.
Lumea, viforul, potopul, viata, moarte a uitat.

Nimic alta el nu vede decat pe-a sa mult-iubita
si-n vederea asta trista in inima lui simtind
O durere mult mai cruda decat moartea cea cumplita,
Fata ei muiata-n lacrimi o saruta suspinand,

Zicand: " Draga mea Selmina! ah! rogu-te, te trezeste,
Fie-ti mila, o pre-dulce, de-al meu plans, de-al meu oftat,
Mai deschide ochisorii, pe iubitul tau priveste!
Ah! al tau sufletel poate catra ceruri a zburat!"...

De-a iubitului sau lacrimi si duioasa sarutare
Se desteapta biata fata din acel lesinat greu,
si-naltand spre ceruri ochii, c-o adanca suspinare
Zice: " Oh, cat e de mare mania lui Dumnezeu!

O, tu sfanta, prea-inalta, fiinta misterioasa!
Tu care ai locuinta in acest cer infocat,
Dumnezeule cumplite! de ce mana-ti manioasa
Preste noi nenorocitii cu urgie-ai apasat?

Care fu a noastra vina, prea-puternice-mparate!
De vrei sa ne pierzi cu lumea care tie a gresit?
Au doar sunt atat de grele si mari a noastre pacate?
insa noi n-am facut alta decat numai ne-am iubit.

Oh! cat esti de strasnic, Doamne, in a ta dreapta manie,
Cat d-amar este paharul ce-l bem in acest minut!...
Ah! din mintea mea nu iasa acel ceas de grozavie
Cand in undele turbate pe-al meu tata am vazut.

Cum se lupta impotriva inviforatelor ape,
Nevoindu-sa sa poata pan-la noi a se urca,
si vazand ca nu-i ramane vro nadejde ca sa scape
intinses-a sale brate spre-a ma binecuvanta;

Cand deodata preste dansul cazand valul cu pornire
si d-aceasta de pe urma mangaiere m-a lipsit;
insa, scumpule Edvine, oricare nenorocire
As uita fiind cu tine, vietuind cu-al meu iubit...

Dar ce poate face omul impotriva voiei sfinte?
Cine poate intelege scopul ei acel ascuns?
Iarta cartirile noastre, Dumnezeule parinte!
Caci ele scap dintr-un suflet ce durerea l-a patruns."

Edvin sprijinea in brate p-a lui scumpa amoreza
Ce de silnica suflare a furtunii s-alignea,
Cauta nenorocitul ca sa o imbarbateza,
Sa-i astampere durerea, si aceste ii zicea:

" Draga mea! Nici o fiinta pe lume nu mai traieste,
Din obsteasca prapadire nici un om n-a mai ramas,
Numai noi mai viem inca, dar si pentru noi soseste
Moartea sa ne-mbratoseza in acest amarnic ceas.

Cum a rouai picatura soarele de dimineata
O usuca si o scurge, ca si cand nu ar mai fi,
Astfel, scumpa mea Selmina, fu si trista noastra viata,
Se usca precum si roua, si cat si dansa trai.

Dumnezeu acest puternic, a carui suntem lucrare,
Pedepseste pe dreptate pe omul cel vinovat;
El ne-au facut, el ne pierde. - Sa ne plecam cu rabdare,
Neuitand ca el de este drept, e si mult-indurat -

Ca un stapan si parinte cearta, dar si miluieste,
Pentru noi, a sa zidire, ingrijire va avea,
El o vecinica viata in ceruri ne pregateste." -
si - furtuna nu-ncetase, si apa se tot suia!...

De cuvintele acestea Selmina incuragiata,
Simti o noua putere incalzind sufletul sau,
Catra cer cu duiosie ochii mai radic-o data
Zicand: " Laudat sa fie numele lui Dumnezeu!

De-acum poate sosi moartea, ea nicicum ma ingrozeste,
Caci incai mor multamita langa scumpul meu iubit..."
Vorbind inca, iata apa preste dansii navaleste;
Valurile-acoperindu-i in adanc i-au inghitit.





Potopul


Aceasta pagina a fost accesata de 2073 ori.