Catre mintea sa de Antioh Cantemir

Catre mintea sa de Antioh Cantemir

de Costache Negruzzi



O, minte cruda inca, a nestiintei rod,
Astampara-ti indemnul ce-mi faci catre condei!
Caci rapidele zile pot trece linistite,
si slava se castiga si fara de a scrie;
Iar cai se afla multe ce catre ea ne duc,
Pe care-un picior vrednic nu poate poticni.
Acea mai neplacuta e calea blestemata
De cele noua fete, ce umbla tot desculte.
Pierdura multi puterea si-n capat n-au ajuns!
in truda si sudoare iti trebui sa te scalzi,
si care-i rasplatirea? Ocara si dispretul!
Acela ce la masa pe carti se garboveste,
tintind la slove ochii, nu locuieste-n curti,
Nu are gradini mandre de marmuri stralucind,
Nici oile-nmulteste la turma parinteasca.

Dar adevarul este ca muzele nadejde
Au mare in al nostru monarhul tinerel,
De dansul ignorantul se-ascunde rusinat;
in el Apollon afla a slavei sale reazem;
El foarte mult cinsteste pre muzele-fecioare,
Silind sa inmulteasca poporul din Parnas,
Iar raul e acesta ca multi in domni falesc,

Sfiindu-se, acele ce in supusi defaima!
Eresul, dezbinarea sunt fiicele stiintei.
Mai mult minteste-acela ce e mai invatat,
si care tot citeste curand se face-ateu.
Criton tragand metanii ofteaza si carteste,
Rugandu-si sfantul suflet cu lacrimi umilite
Sa vada cate rele de la stiinta vin,
Cum oamenii printr-insa ades se ratacesc.
Copiii nostri care erau mai inainte
Supusi si blanzi la toate pe calea mantuirii
Paseau ca si stramosii, cu frica ascultand
Idei si lucruri care nicicum intelegeau;
Acuma prin biserici scot scandal din Scriptura,
Rastalmacesc si cata sa afle inceputul,
Pricina si sfarsitul; putina cinste dand
La tagma preoteasca. Naravul acel bun
Cu totul il pierdura. Ei cvas nu vor sa beie,
si n-ar manca pastrama macar orice le-ai face.
Ei nu mai stiu ce-i postul, si lumanari nu duc
La sfintele biserici, cum fac crestinii buni.
Socot ca popii trebui sa-si caute de slujba,
Iar nu sa se indese in trebi politicale;
si zic cum ca aceia ce lume-au parasit,
Nu trebuie sa aiba oriunde si mosii.

Silvan o alta vina gaseste-nvataturii;
stiinta, zice, este a foametei pricina.
Noi am trait in lume, latina nestiind,
in mai imbelsugare decat traim acum.
Mancam mai multa paine in starea ignoranta,
si hrana o pierduram de cand stim limbi straine.
Cuvantul meu de n-are putere si temei
El insa nu jigneste pre nobilii barbati.
Prostimea numai cere in toate randuiala,

Iar disputa-nvatata pre un boier nu prinde.
A nebunit aceia ce umbla ispitind
Puterea sufleteasca si marginile ei;
si cel ce in sudoare petrece intregi zile,
Dorind sa afle cursul s-a lumii armonie,
A lucrurilor reguli din latul univers,
Nu face decat nuca azvarle pe pereti.
si oare prin aceasta o zi catre viata,
Sau o para in punga va mai spori la mine?
Pot sa pricep mai bine cat fura intr-un an
Vataful si chelarul? Putea-voi sa sporesc
Mai multe buti la velniti, mai multa apa-n iazuri?
Nu este mai cuminte si cel ce-si frige ochii,
Sufland cu ne-ncetare carbuni inflacarati,
Ca sa priceapa soiul si firea de metal;
Caci noi cunoastem bine ce-i buche si ce-i vede,
si osebim argintul din aur, din arama.
stiinta pentru boale si cea de buruieni
Sunt iar minciuni. De pilda, te doare capul rau,
Un doctor iti ia mana, te pipaie la vana,
si de-i vei da crezare pricina e din sange.
Daca slabim, ne zice ca sangele-a statut;
La fierbinteala iarasi pe loc iti da raspuns;
Cand trup viu inauntru nu a vazut niciunul.
si-n vreme ce ne spune povesti de-aceste multe,
Grasimea pungii noastre se scurge intr-a lui.
Sa nu dormim noi noaptea la stele cautand,
Ca sa aflam cursul, sa le gasim vro pata?
Schimbandu-ne odihna pe curiozitate,
Sa stim oare pamantul se misca ne-ncetat,
Sau luminosul soare? Cand noi dintr-un ceaslov
Putem sti ziua lunii si ceasul cand se pisca!
Noi n-avem vro nevoie de-a lui Euclid stiinta,

Ca sa-mpartim pamantul in firte si bucati,
si stim far-de algebra cati bani sunt intr-un leu.
Silvan iubeste numai stiinta aceea care
Venitul inmulteste si scade cheltuiala;
De nu se-ngroasa punga nu vede vrun folos,
Ci numai nebunie pentru societati.

La fata rosul Luca, ce hojma ragaieste,
Ne spune ca stiinta prietenia curma;
Ca noi suntem pe lume creati de Dumnezeu,
Cu darul cugetarii obsteste sa traim;
Caci ce folos au altii, cand eu inchis in casa
Pe morti schimb adunarea acelor vii prieteni?
Cand nu mai este alta societatea mea,
Decat o calimara, hartie si condei?
Viata este data spre ras si bucurie;
De ce dar sa o facem din cat e si mai scurta?
Sa ne lasam placerea, si ochii sa stricam,
sezand cu ne-ncetare in carti acufundati?
Mai bine cu paharul sa trecem nopti si zile;
Caci rodul vitei este lasat spre veselie,
El vorba invioseaza, pre oameni invoind,
A gandurilor grele imprastie-orice nor;
El mangaie saracii, pre slabi ii intareste,
si inimile moaie gonind melancolia;
Mai lesne amorezul prin mijlocirea lui
De la a sa iubita castiga orice favor.
Cand se vor trage brazde pe-a cerului latime,
si-n loc de flori prin iarba vor rasari tot stele,
Cand rau-si va intoarce al sau curs indarat,
si vremile trecute din nou vor reveni,
Cand va manca monahul in post numai scrumbie,
Atunci lasand paharul m-oi apuca de carte.

Medor se jeluieste hartia ca stricam
Cu scrisul si tiparul ce nu sunt de folos,
incat ii este teama ca n-a sa mai ramaie
Cu ce sa-si increteasca zulufii sai cei mandri.
El nu da pe Seneca un funt de pudra bun,
Virgil un ban nu face mai mult decat Egor,
si Reks e mai de treaba decat Ciceron foarte.

De-acest fel de cuvinte urechile-mi sunt pline.
Asculta deci, o, minte, cum eu te sfatuiesc:
Fii muta ca un peste, si nu mai tot vui.
Un scriitor se-ndeamna prin lauda a scrie,
Iar fara ea tanjeste, cand alt folos nu are.
si pana cand tot hula drept lauda sa rabd?
Sa sufar ca betivul ce n-are vin de-ajuns,
Ca popa ce nu poate in praznice petrece,
Ca targovetul carui lipseste buna bere?

Eu stiu ca tu poti, minte, a-mi arata curat,
C-un desfranat nu poate virtutea a slavi,
Ca scumpul, ipocritul, acel crescut in mode,
si care alta grija pe lume nu mai are,
Nu pot sa nu huleasca stiinta; dar rau fac,
Caci vorba lor n-asculta barbatii intelepti.
Frumos tu judeci, minte, asa sa fie trebui!
in veacul nostru insa, a railor povete
tin duhul in stransoare, impiedicand stiinta
Ce n-are atata numai protivnici si vrajmasi,
Cati eu in scurt aice acum am aratat,
Sau care puteam inca si mai fatis sa-i numar.
Azi cumpana-aurita a Temidei se afla
in mainile acelor ce raiul il deschid,
si care adevarul nu vor a-l auzi.
De vrei sa fii episcop, c-o mantie vargata
infasura-ti trufia, iti pune-un lant de aur,
Sub mitra stralucita ascunde-ti capul sec,
si subt o barba lunga stomacul imbuibat.
Diaconul sa mearga cu carja inainte;
Te-ntinde intr-o careta, si tot blagosloveste
in dreapta si in stanga, cand esti plin de venin.
Din aste te-i cunoaste ca esti arhipastor,
si toti cu umilinta ti-or zice preasfintite.
Ce iese din stiinta, si ce folos aduce
Bisericii? Aceia care sermonuri fac
A sfintelor locase averea nu sporesc,
Cand numai din venituri marirea lor se vede.
De vrei sa te faci iarasi judecator dreptatii
iti pune o peruca, si nu ingadui
Pre cel cu mana goala sarman jaluitor,
Nu crede-ale lui lacrimi, el e deprins a plange.
Cand iti citesc docladuri tu dormi pe jilt in ticna,
si de-ti aduc aminte de vreun paragraf
Din legile civile, din dreptul natural,
Nu-i asculta; le spune c-aceste toate-s fleacuri,
si pentru cei in slujba zadarnica povara.
Diecilor se cade a rascoli hartii,
Judecatorul numai sa stie intari.
La noi n-a sosit vremea, in care-ntelepciunea
Preziduia in toate incununand stiinta
si meritul oricarui, cand toti se sarguiau
Catre inaintare prin mijlocirea ei.
Departe suntem inca de veacul cel de aur!
Trufia, lenea, banii opresc intelepciunea;
si ignoranta tine a-nvataturii loc!
Ea-n haine aurite, sub mitra se faleste.

Ea judeca norodul si ostile comanda;
Iar biata-nvatatura in stremte imbracata,
Din orice casa este gonita cu ocari;
De-a ei prietenie cu totii se feresc;
Ca cei care pre mare au suferit furtuna
si nu vor sa mai intre in slujba marinara
Toti striga: rod nu mai iese de la adanci stiinti;
Desi-i de duh plin capul acelor invatati,
Dar punga li-i desarta si mainile lor goale.
Acela care stie a fluiera in flaut
Trei, patru cantece si a danta usor,
Care cunoaste soiul de orice fel de vin,
Se-mbraca dupa moda si mesteca carti bine,
De-i si cu dinti de lapte, oricare treapta nalta
ii pare foarte mica la vrednicia lui;
Nu pot sa-l cumpaneasca nici sapte intelepti.
La oameni nu-i dreptate! Un cleric sec racneste:
Eu inca nu-s episcop dar stiu de rost ceaslovul,
Apostolul, psaltirea ca apa le citesc,
Pre hrisostom trec lesne desi nu-l inteleg;
Osteanul care poate abia numele a-si scrie,
Pretinde ca sa aiba a polcului comanda.
Copistul banuieste ca nu-i judecator,
Boierul se-nciudeaza ca nu-i in slujba pus,
Cand sapte boieri are trecuti intr-a lui spita
si doua mii de oameni hraneste pe mosie,
Macar desi nu stie nici scrie, nici citi.

Asemenea cuvinte si pilde auzind,
Astampara-te, minte, si nu fii suparata
Ca esti necunoscuta, caci pasnica viata
La cel care petrece in linistit locas,
Desi urata pare, dar n-are-nvaluiri.

Daca intelepciunea a vrut sa te-nzestreze
Cu darurile sale, te bucura in sine,
si cugeta in ticna la rodurile ei.
Nu te-ncerca zadarnic la oameni sa arati
Acele care lumea le sufere, le vede,
si care-n loc de slava, ocara-ti vor aduce.





Catre mintea sa de Antioh Cantemir


Aceasta pagina a fost accesata de 1458 ori.