Catre muza sa de Antioh Cantemir

Catre muza sa de Antioh Cantemir

de Costache Negruzzi


    O, muza, este vreme sa-ti schimbi ghimposul stil,
    Sa nu mai scrii tot satiri, caci multi nu te iubesc,
    Cartind ca ma amestec tot unde nu am treaba
    si ma arat in lume cu multa sumetie.

    Vazui eu multi de-aceia ce nu au scris nimic
    Asupra nimaruia, ba inc-au magulit,
    Nu capatara insa vro soarta mai ferice;
    Dar mie ce-mi ramane s-astept de l-a ta mila?
    Naravurile rele tu nu ingaduiesti,
    C-o mare cutezare le razi, le infruntezi,
    Nu vrei s-ascunzi nimica, zici lucruri prea pe fata;
    A ta placere este pre viciosi sa superi,
    si pentru-a tale fapte osanda eu o trag.

    Nu vezi cum se gateste Condrat si cu ai sai,
    Cum furiosi aduna sireata diecime,
    Cum slimuiesc asupra-mi o jaloba intinsa
    Voind ca sa ma traga pe loc la tribunal,
    Caci ocarand pre Clites am vrut sa-mputinez
    Betivii, si prin asta sa scad venitul vamii?
    Iar Nicon ce iubeste tot lucrul cu dovada
    O biblie intreaga aud ca a citit,
    Din care trei tetrade-a scos de marturii
    Zicand ca necuratul prin tine ocaraste
    Cucernicele barbe; ca impotriva legii
    Noi mantie vargata vesmantul sfant numim.
    si toti judecatorii aceste rele pari
    Le vor lua de bune, caci lor am scos o vorba
    Ca numai cand iau mita obicinuiesc dreptate.
    in scurt, cu orice cuget nevinovat si bun
    O, satira e scrisa, ea tot impunge-n ochi
    Pre cei carii intr-insa se vad ca in oglinda,
    s-asa se stiu pre sine precum in ea s-arata.

    O, muza, a mea lumina! Al tau stil veninos
    Vatamator e foarte sarmanului poet!
    E rau lovind pre altul sa nimeresti in sine,
    Caci versurile, care in cititor nasc rasul,
    Adese aduc lacrimi la bietul autor.
    Arat eu adevarul, pre nime nu numesc,
    in versuri rad si-n suflet plang relele naravuri.
    La oameni adevarul nu place totdeauna.
    Cine vrodinioara de el te-a intrebat?
    Spuindu-l chiar pe fata pre multi nemultumeste.
    Acel care doreste a fi cu lumea bine,
    si a trai in pace, lingusituri sa scrie.

    Cand nu-i moral in oameni, de ce sa ne mahnim?
    De-am merge tot cu dreptul, curand am saraci;
    Caci relele deprinderi acum s-au facut fire,

    si nu se trec din lume, ca moda de capele.
    Aceasta insarcinare pastorii sufletesti
    S-ar cuveni sa aiba, si datoria lor
    Neaparata este naravuri sa-ndeparteze,
    Dar ei pazesc tacere, nu vor sa-si bata capul;
    De ce dar noi cu lumea sa batem tot razboi?
    Cand prin asa urmare nu poti a capata
    Nici lemne de ars iarna, nici ghiata-n timp de vara.

    De-i vrea sa-mi arati insa c-acei vestiti satirici -
    Pers, Juvenal, Oratiu, francezul Boalo -
    Nu numai nu avura din scrieri neplaceri,
    Ci castigara inca nemuritoare slava;
    s-asemene pre mine ce calc pe a lor urma
    M-asteapt-aceeasi soarta, ti-oi spune ca gresesti;
    Caci insasi fiica Joei purta condeiul lor.
    Tu nu esti a lui fiica; pre tine Mnemosina
    Te-a zamislit in sanu-i, cu cine stie cine.
    in ei placute glume cuminte infloresc,
    Iar versele curg limpezi ca raul lin pe ses;
    s-acei ce-n a lor ziceri gasesc vro infruntare,
    Nu pot sa se atinga vazand ca-i bine zisa.
    Cand singurul tau merit nu e decat sa spui
    Ca rasa si potcapul calugarul nu fac.
    Asa vorbesc acuma; asa traiesc in lume?
    Pe buze poarta miere si fierea-n piept ascunde;
    Arata-te prieten la cel ce esti vrajmas,
    De vrei ca intre oameni sa insemnezi ceva.

    O, muza! sa incepem a mai tampi condeiul,
    S-asternem pe hartie tot laude pompoase.
    Chiar Tulie, spre pilda, desi e un viclean,
    Istet, la minte ager, putem sa-l renumim;
    si nespuind cum este, sa ne silim a-l face
    Asa precum in lume ar trebui sa fie.

    La falitori fatarnici acest drum nu e nou;
    Ei lauda in fata pe care-n sine-i rad.
    Dar Tulie nu-ti place: pe altul poti alege.
    Silvan o zi intreaga nu zice nici o vorba;
    Desi stii ca prostia il face-a fi tacut,
    Tu lumii dovedeste ca e barbat minteos
    si ca intelepciunea ii tine limba stransa.

    si Cvintie bun este. O carte cat de groasa
    Pre lesne poti sa umpli cu laudele lui.
    Vezi ce priimire buna! Vezi cum e de placut!
    Cu toti vorbeste dulce, dezmiarda pre oricare;
    Voind sa se arate de facator de bine,
    Pre Dumnezeu ia martor l-a lui fagaduinti.
    De ce el caracterul isi schimba-n acest fel?
    Putini o stiu aceasta. Nici noi sa nu mai spunem
    Ca el s-arata astfel cu totii bland si dulce,
    Caci nu este in stare sa poata face rau.
    Ca sa stricam hartie ca dansul multi aflam;
    Se pot usor cunoaste desi n-au semn in frunte.

    Iar daca pentru tine nu sunt nici aste versuri,
    Apuca-te de canta placerea lui Titir
    in bratele-Amarilei, sau tristului Filen
    Amor catre Irisa. Titir viata-i dulce
    Nu schimba pe coroana si slava-mparateasca.
    Filen cu fata trista si deznadajduit,
    Cand turma isi adapa sau o pazeste-n camp,
    Nemangaiet se afla; ai sai ochi lacrimi varsa.
    Pan' ce Irisa vine si cu un gingas zambet,
    Ea mandra ii atata vapaia de amor.

    De nu gasesti placere in versuri de-acest fel,
    Arunca o privire si vezi trecuta-mi viata.
    Desi intai norocul mi-a fost mai cu priinta,
    Dar pan-in sfarsit aspru el tot m-a parasit,
    si inca nu-nceteaza de a ma prigoni.

    Cu-acest nou soi de versuri ce nasc melancolie,
    Noi poate vom aduce la cititori placere.
    Tristetea este data la omul muritor,
    Caci el pe tot minutul paseste spre mormant!
    Sa aibi numai plecare, materie destula
    Gasesti pentru a scrie. De ce dar sa faci satiri,
    si ura tuturora sa tragi asupra mea?

    Dar vad ca tu, o, muza, te tulburi, te rosesti,
    Nu indraznesti sa lauzi pre cei care sunt vrednici,
    si nu vrei sa-ti pierzi vremea cu maguliri deserte.
    Noi nu suntem in stare a lauda de-ajuns
    Pre oamenii de merit; povara este grea,
    Caci omul in viata adese se preface.
    Abia vrei s-arati lumii o fapta laudata,
    Cand vezi c-acea virtute era numai un fum,
    si cel ce ca omatul ni se parea de alb
    Cu totul ni s-arata patat de marsavii.
    Atunci a mea lucrare zadarnica ramane,
    si trebui altui idol s-aducem tamaiere,
    Sau de gasesc schimbare in caracter, sa tac
    si sa-mi castig prin asta rusine si dispret;
    Caci oamenii mai lesne vederea lor vor crede,
    Decat a unor versuri faloasa buiguire:
    Nu judeca virtutea dupa lingusituri.
    Poti rupe-acele versuri, va zice cineva,
    si altele compuse, prefa-le si le-ntoarce.
    Pare ca nici o truda nu da acea lucrare;
    Dar cerce-se el singur de-i pare ca-i usor.
    Eu insa stiu ca daca m-apuc de laudat,
    s-al tau narav, o, muza, voiesc de a-l preface,
    Oricat ma lupt cu gandul, asud, ma frec pe frunte,
    Abia scot doua versuri, s-acele inca sunt
    Neroase, schiopatande si aspre la auz,
    Asemene cu cele ce-a scris un oarecare,
    Pe sfintii toti puindu-i in sirul alfavitei .
    Al tau duh este trandav, produce foarte greu;
    A scri ce nu simteste, nu poate nicidecum!
    Iar cand naravuri rele gasesc spre infruntare,
    indata te faci alta, te istetesti la minte,
    Din pana versul curge mai iute, mai usor,
    Eu insumi intru sine ca sunt poet ma simt,
    si nu fac cititorii atat de mult sa caste.
    Grabesc voios si ager ca un viteaz la lupta,
    Sau ca un popa care cand mortul si-a-ngropat,
    Alearga sa nu scape ospatul pregatit.

    Cantarile-amoroase sunt numai pentru-aceia,
    Ce au o minte cruda si trupul slab din fire.
    Cand vad pe rumeni buze un suflet scanteind,
    Cand sanul alb imi cere un dulce dezmierdat,
    si ochii cu vapaie privirea mea asteapta,
    Nu pot a nu le-aduce si eu inchinaciune.
    Destule cantecele facui eu mai demult
    Ce fetele le canta si junii cand simtesc
    in tanarul lor suflet a dragostei sageata.
    Acelor segi naive trecu frumoasa vreme,
    si nu-mi ramase alta decat a ma cai,
    Ca zilele de aur acest fel le-am pierdut.
    Acei ce-n floarea varstei amorului slujira,
    Legati in a lui lante, caiasca-se acuma,
    Caci singuri sunt unealta nenorocirii lor;
    Eu nu voi sa ma ferec cu insasi mana mea.

    Copilul orb tot poate placere sa-mi aduca,
    Iar nu sa ma mahneasca, c-apoi fara zabava
    De-a lui prietenie ma lepad, ma despart;
    ii pot harazi ceasuri, dar rob nu vreau sa fiu.

    Ce sa catam aiure pricina de-ntristare,
    Au nu pe negandite asupra-ne ea vine?
    Daca in asta vrasta nu am putut scapa
    De cursa dusmaniei, si dac-al meu noroc
    Mi-a fost putin statornic, eu numai sunt o pilda?
    O lume-ntreaga cearca a lui capricii grele.
    Atunci ar fi mirare cand numai vasul meu
    Tot pe acele valuri in liniste-ar pluti;
    Iar astazi cand in pace plutesc pe-a lumii unde,
    Atata imi ajunge, si uit cele trecute,
    s-asa cum viitorul nu pot a-mi hotari,
    Putina ingrijire eu pentru dansul am.
    Din mana preainalta a priimi sunt gata
    Oricare-mi va fi soarta s-a anilor meu numar.
    Vietuind cu cinste si fara-nvaluiri,
    Voi trece spre sfarsitul acel neaparat;
    Pe poarta veciniciei eu voi intra acolo
    Unde dorita pace de-a purure domneste.

    in scurt, a scrie satiri suntem numai deprinsi,
    Nu izbutim in alta; iar dupa firea mea,
    Cu tine far-a scrie nu pot trai in lene.
    Carteasca cui nu place; cu mana indrazneata
    Noi sa-nfruntam in fata naravul prihanit.
    in adevar greu este de a ne stapani,
    Cand cel ce cu latina abia s-a uns pe buze
    Pretinde sa ne-arate invatatura multa,
    Cu mina razatoare vorbeste ne-ncetat,
    Visand ca-ntelepciunea indreapta graiul sau.

    Sau cand vad placintarul in aur si-n careta,
    Cand ingamfat diacul se leapada de muma,
    si numai cu boierii voieste a fi neam;
    Cand un morar faina abia a scuturat
    s-acum din ochi inchide, se supara, carteste
    Ca mustele ce zboara ridica colb prin casa.

    Lor satira sa placa nu poate nicidecum,
    Dar noua ce ne pasa; iubirea lor nu vrem
    si de a lor manie am prea putina grija.
    La oamenii acesti nimic nu am a cere,
    si a avea relatii cu dansii ma feresc;
    Funinginea negreste cand te atingi de ea.
    Nimic nu pot a-mi face caci sunt subt apararea
    A unei patrii mume ce este foarte dreapta.
    Iar cei ce mintea, duhul de sus au priimit
    Ca niste buni, ei bunul vor sti a pretui
    si versurile noastre le vor citi-n placere,
    Nadajduind ca poate stricatele naravuri
    Vor mai scadea la numar. O, cat atunci folos
    si lauda slavita cu drept vor dobandi! 




Catre muza sa de Antioh Cantemir


Aceasta pagina a fost accesata de 1584 ori.