Satira II de Antioh Cantemir
de Costache Negruzzi
Filaret - Eugenie
Filaret:
Prietenul meu, spune-mi de ce esti intristat?
Te vad la fata galben, iar ochii iti sunt rosi,
Pare ca noaptea-ntreaga nu ai dormit? Pe ganduri
Stai tocmai ca acela, ce vrand a fi episcop
isi darui zadarnic a sale herghelii.
Tu poti ca sa te primbli cu patru cai in sir,
Sa porti bogate haine, si slugile sa-ti fie
infasurate-n aur. Au doar vinate scumpe,
Sau carti pe la dughene n-au mai ramas de joc?
Rudeniile, maica-ti se afla sanatosi,
Norocul te adapa din cornu-mbelsugarii,
Nimic nu te opreste de-a vietui-n odihna.
De ce dar taci ca mutii si nu zici un cuvant?
Nu stii cat pretuieste un sfat prietenesc,
si cata mangaiere ne-aduce-n mahniciune
Cand neopriti de patimi pazim a lui urmare?
A! inteleg pricina de ce esti suparat.
Damon in aste zile se-nainta in rang,
Trifon primi cordonul, si Tulie o mosie;
Iar falnicul tau nume si slava stramoseasca
Ravnirea-ti acea multa spre binele obstesc,
Oricare vrednicie, uitate au ramas;
Zavistnic nu esti insa ca popii la soboare.
Eugenie:
Ai cam ghicit in parte. Desi n-am gelozie,
Dar simt cata rusine, cat de cumplit afront
E pentru noi boierii, cand vad un prost taran
Ce poarta semnul muncii pe mainile-i asprite,
Cand vad pre altul care mergea la targ cu sacul,
Sau cela ce deunazi vindea la lumanari,
Ori placintarul care striga ieri: La covrigi!
Cum au ajuns sa fie in cele mai mari trepte,
Iar vechea mea noblete tanjeste amarata,
si nu pot s-aduc tarii nici cel mai mic folos!
Din vremea Olgai inca avem stramosi magnati;
De-atunce pana astazi ei fura tot in slujbe,
tiind cele-ntai posturi ale imparatiei.
Vezi diplomele mele, urice, spite lungi;
Mai jos decat namesnic nici un strabun nu am.
Erau isteti in pace si vrednici la razboaie,
Cu armele si duhul odata stralucind.
Priveste sala noastra si vezi-i pe pereti
Tarii, cetati cum sfarma si pre vrajmasi alunga.
in judecati ei iarasi cu mainele curate
Ocrotitori dreptatii, pe-asupritori goneau,
si azi jeluitorii nu uita mila lor,
Iar varful tuturora a fost al meu parinte:
De cand el nu mai este, ramase-mparatia
Chiar fara mana dreapta. El cand se arata,
Oricare se da-n laturi, i se-nchina plecat,
Multime de-alesi oameni se tavaleau pe urma-i.
Cum se ivea de ziua, la usa lui gramada
Sta cei pre care-acuma norodul ii cinstesc,
s-a carora favoruri noi astazi asteptam!
Pre slugi rugau cu daruri mijlocitori sa fie;
Iar daca-al meu parinte cuvant le adresa,
Uimiti de bucurie ce-or face nu stia;
in lacrimi tuturora spuneau de norocirea
Ce-avura sa vorbeasca cu omul acel mare;
in casa lor atunce se bucurau cu toti,
Parea ca vro comoara ascunsa au gasit.
Deci judeca tu insuti cum trebuie sa-mi para,
Cand sunt din asa neamuri slavite si inalte,
Sa vad c-am ajuns astazi necautat sa fiu,
si nebagat in seama ca cel mai ne-nsemnat?
Filaret:
A supararii tale am inteles pricina.
Acuma sa-mi dai voie sa-ti spun a mea parere,
Vestindu-ti mai-nainte ca eu dispretuiesc
Minciuna, lingusirea, viclene insusiri,
si ruga mea rosteste ce inima imi spune.
Nobletea cum ca este a slujbelor rasplata
Nu este indoiala; folosul ei cunosc.
Asemenea cinstire indeamna pre cei multi
Spre fapte laudate; caci oamenii averea,
Placerile vietii si traiu-n desfatare,
in vremile de astazi atata nu doresc,
Ca numele deserte s-al slavei pustiu fum.
Dar in zadar sunt toate, cand cel ce le pretinde
Nu se va face insusi la merite strabune
Destoinic cum se cade, prin osteneala sa.
Urice de viermi roase nu sunt marturisiri
De vrednicia noastra; virtutea este numai
Dovada de nobletea acea adevarata.
Spune-mi, lasandu-ti lenea, povara de ostean
Purtat-ai vreodata? Gonit-ai pre vrajmasi?
Asigurat-ai tara latind a ei putere?
La masa judecatii uitat-ai partinirea?
Norodul usurat-ai de dari, de asupriri?
Sporit-ai cu-al tau merit al statului venit?
Cu pilda ta-ndemnat-ai pre oameni la virtute
Starpind prin sfaturi bune naravurile rele?
stii a-ti pastra curate si cugetul si mana?
Nu-ti sunt suparatoarea celor saraci lacrimi?
De esti drept, nezavistnic, indurator si bland,
De crezi ca e ca tine fiestecare om,
Atunci cu buna seama poti zice ca esti nobil,
Poti crede ca cu Ector si cu Ahil esti ruda;
Cezar si Alexandu si toti barbatii mari
Ca-ti sunt stramosi socoate-i de-ti plac si de-i voiesti.
Dar nu te foloseste de-ai fi chiar fiu de rege,
Cand n-ai intru naravuri de-un caine osebire.
Pe Neibus il intreaba si-ti va marturisi
Ca-i place berea foarte, iar drojdiile nu;
Cunoaste el prea bine ca nu este in drojdii,
Nici gustul, nici dulceata care era in bere.
E mare osebire din nobili sa te tragi
si insuti sa fii nobil. in slobozi si in robi
Acelasi sange curge; si toti au trup si oase.
Cuvinte insirate pe lang-un falnic nume
Nu pot sa tainuiasca a noastre rautati.
Iar relele naravuri la cei intelepti sterg
Aducerea aminte de invechita slava;
si cioara laudata cu penele straine,
Ramane fara ele de jale si de ras.
Nu este cu dreptate nici trebui-a uita
si slujba stramoseasca la stranepot de merit;
intunecat e insa al nostru duh atunce
Cand toata temelia pe spita razemam.
impovarati de vreme se darma stalpii vechi,
De nu le vom da sprijin cand cere trebuinta.
Stramosii iti lasara fantani de apa limpezi,
Dar ca sa bei din ele-ti trebui vas curat,
si sa te pleci, caci apa in gura-ti n-a veni.
Tu insuti zici ca slava au castigat strabunii
Prin fapte laudate si prin naravuri bune:
intru razboaie unul a tras nevoi si rani,
Pe mari s-a luptat altul cu valuri, cu vrajmasi,
Iar celalalt dreptatea a cumpanit-o bine,
si toti deosebite au aratat talente.
De imitai acelor, cuvant tu ai avea
Sa strigi de ce ca altii nu esti recunoscut.
Ca aurul pre piatra, te cearca tu pre sine
Sa-ti vezi a tanguirii s-a sangelui dreptate.
Pe cand cucosul canta la revarsat de zori,
Cand soarele pe dealuri incepe-a straluci,
Stramosii tai cu oastea ieseau la campul slavei,
Iar tu subt adamasca cu sufletul, cu trupul,
Acufundat in pufuri salbatic horaiesti,
si tocmai dup-amiaza deschizi umflatii ochi,
Tragi o cascare lunga, mai dormi inc-o bucata,
Te scoli, te-ntinzi, trei ciferturi; astepti ca sa-ti aduca
Cafeaua, ciocolata, sau ceaiul chinezesc.
Din asternut indata drept la oglind-alergi;
Aici apoi e grija si truda cea mai mare.
Spinarea iti acoperi c-o haina femeiasca,
Zulufii dupa reguli in randuiala-i pui,
ii incretesti pe frunte, pe rumenii obraji,
s-o parte dupa ceafa in sacultet s-ascunde.
De asta iscusinta se mira cei ca tine,
Iar tu te-ncanti de sine precum un nou Narcis.
in stramt pantof piciorul cu sila gramadind,
De bataturi durerea te face-olog sa umbli.
ti-ai pus o haina care plateste o mosie,
si slugile asuda pana ce te gatesc.
Cand statul lor romanii au vrut sa-ntemeieze,
Atata osteneala eu cred ca n-au avut,
Cat cei ce au s-aleaga colorul hainei tale,
Caftanul cum sa fie cu moda potrivit,
Cu varsta si cu locul, cu timpul ce va fi.
in targ nu suferi verde, nici vara catifeaua,
Nici iarna sa luceasca nu vrei matasaria,
Ci toate sa-si pazeasca a sale legi si rand.
Precum pazeste popa a toacei ceas stiut.
Calatoria-ti lunga prin tarile straine,
Cu-atatea cheltuiele si truda ne-ncetata,
Se-ncheie intr-acestea, ca banii cheltuind
Ai invatat cum straiul pentru a fi frumos
Trebuie s-aiba falduri si late si vartoase;
De buzunari, de maneci, stiinta ai deplina,
si decat Reks mai bine tu stii sa potrivesti
Croiala dupa moda, colorul dupa timp.
Iubesti acele mese satule si betive,
Unde o ceata mare de mincinosi prieteni,
Cu-ademeniri viclene auzu-ti magulesc;
Iar tu in ingamfare, cu capul ametit
Te umfli ca besica, crezand ca nici subt umar
Nu-i vrednic sa-ti ajunga oricare om pre lume.
Dar uita-te, o vita de-atatia mari boieri!
Cum toti acesti prieteni ce-n fata te slavesc
indata ce-s afara, te rad si te defaima.
Curand va sosi vremea sa-si bata joc de tine
si-n fata, cand tu banii din punga vei sfarsi.
De buzele viclene si vorbe dulci ma tem!
Iar tu grabesti sosirea acestei vremi fatale,
Caci cartile pestrite nu-ti mai lipsesc din mana
Cu ambe maini imprastii un bine-agonisit,
Cu munca si sudoare, de vechii tai stramosi.
Nu-i cea intai mosie si cea intai gireada
Trecute de la tine la mana econoama,
Ce se hranea-nainte cu foi si cu ciocan.
Infierbantat de patimi, de-a lor dureri cuprins
Adeseori obrajii puind pe brate albe,
Petreci si zi si noapte in moala versunie;
si numele acelor ce stau pe-ai tai pereti
in cadre aurite abia le poti citi.
iti trebui inlesnire de ochi straini si minte
Sa poti numi tu santul acel de aparare
Ce sapa la cetate ostasul iscusit,
Sa poti cunoaste unde e zidul zdruncinat
De strasnica izbire a boambelor aprinse
si unde spart de mina s-a prabusit pamantul;
De ce aici o parte de oaste in carre
S-aseaza, iar dincolo se cere ajutor.
La cetele rarite de plumburi ucigase,
si-n ce putere inca se bizuie vrajmasul.
O mare iscusinta si multe insusiri
Sa aiba se cuvine un vrednic comandir.
C-o singura ochire el trebui sa strabata
A dusmanului planuri si campul bataliei.
(Un ceas de ne-ngrijire e primejduitor!)
Sa-ntampine oricare viclene uneltiri;
Ostasii lui sa fie intru indestulare,
si catre el sa aiba iubire iar nu frica.
Patruns de-a sa blandete, norodul multumit
Parinte sa-l numeasca, de binefacator;
De el sa se-ngrozeasca ai tarii numai dusmani.
impodobit cu minte, stiinta, vitejie,
Sa fie cu rabdare un lucru incepand
Pre care sa-l sfarseasca cu graba si curaj,
Precum din fulger cade inflacaratul trasnet.
Smerit in norocire, statornic in nevoie,
Nadejdea sa nu-si piarda cand soarta-l va lasa.
Atate stiinti nalte, atate mari virtuti
A carora nici nume n-ai auzit vrodata,
Socoti ca-i greu sa-ncapa in tidva muritoare,
Precum e greu vataful sa nu fie talhar,
Sa nu manance bine un gros judecator.
Cum sa-ti incredinteze corabie, cand barca
N-ai carmit vrodata? Pe iezusor la tara
Abia te sui in luntre si te intorci la mal,
Caci apa lui cea lina te umple de fiori.
Acel ce-ntaia data calatori pe mare,
Statornic avu suflet si inima de-arama!
imprejurat de moarte de pretutindeni esti!
C-o scandura subtire de dansa osebit
Cand sufletul tau cere mai mare despartire;
Ideea mortii numai in tremur te aduce.
Iar martori vitejiei nu ai decat pre robi,
Ce nu-ti intorc cuvantul si cred orice le spui.
Mai multe daruri trebui un bun carmaci sa aiba,
Deprins din cruda varsta cu unda-nselatoare,
Cu-atat mai mult se cade sa fie indraznet,
Cu cat talazul marii e mai primejdios.
Cand Creatorul vecinic a sa intelepciune
Au insuflat-o lumii, si toate-n armonie
Au randuit sa fie, el cerul presara
Cu stele luminoase spre a calauzi
Pre calatori pe ape cu acul cel magnetic,
Prin care sigur calca a marilor adancuri,
Luand calauzire din cerul instelat.
Cand spaima ingrozeste pre prostul marinar,
Carmaciul vrednic stie de stanci sa se fereasca,
De tarmurile-acele ce sunt primejdioase,
si scapa de furtuna in portul cel dorit.
A urmari pre dusman si vantul a-i lua,
A se lupta cu dansul la vreme priincioasa
E iarasi vrednicie a celui ce comanda
Corabia pe mare ca oastea pe uscat.
Tu n-ai visat in viata ochiana si compas,
Precum nu stii ce este atacul si asaltul.
A lui Adam urmasii sa judece e vrednic
Acel ce are suflet si cugetul curat,
Ce nu se carmuieste de marsav interes,
si nu socoate banii dovezi neprihanite.
De frica sau nadejde el nu se stapaneste,
Nu face osebire intre frumos si slut,
Bogatul si saracul, cel intelept sau prost,
taranul si boierul la el sunt deopotriva;
Dreptatea-i este numai iubita si aleasa.
sicana veninoasa si bunul ei prieten
Diacul viclean, lacom, nu-l pot ademeni,
Desi ei cu-amagire orbesc pre orice om.
Judecatorul vrednic trebui sa privegheze
Ca vaduva saraca sa nu se asupreasca,
Nemernicul, orfanul, sa afle ajutor,
Iar cel ce-i impileaza sa fie pedepsit.
De legile naturii stiinta are buna,
Asezamantul tarii desavarsit cunoaste;
Ucazele lui Petru care ne-au re-nnoit
Din mana nu le lasa; drept pravat ii slujesc.
Asemene plecare in tine nu se afla:
Saracul varsa lacrimi, tu razi de-a lui durere,
Bati robul fara mila cu suflet impietrit,
Pentru greseala mica: Au nu-i ca tine om?
Au nu stii ca cruzimea la fiare este data?
Desi tu nu strangi banii, dar catre ei esti lacom;
Risipitorul are iubire de argint,
si chipuri legiuite dupa a lui pareri
Sunt care pot sa-i umple cu aur seaca punga:
El are trebuinta de bani in toata vremea,
Caci fara ei degraba placerile-i se sting;
Cuvintele drept, lege, ii par arabicesti.
Ei bine, zici, destoinic nu sunt de-acele locuri,
Dar nu pot purta oare ca Clit cheia de aur?
Ce merite el are? Ce slujbe a facut?
si dintre sfera noastra cu ce s-a osebit?
Pe Clit lumina zilei in asternut nu-l afla;
El casca cu rabdare sezand prin anticameri;
Spinarea nu isi cruta facand inchinaciuni
Chiar mustelor ce zboara la nasul celor mari.
Clit are istetie si vorbele-si masoara;
Pre toti ii maguleste, pre nimene nu crede,
in trebi numai s-arata adevaratu-i gand.
El nu se tanguieste oricat de-ar osteni;
Neobosit, statornic, la telul lui alearga.
Norocul ii ajuta, s-acesta-i singur merit,
Pre care el il cere de la iubitii lui.
Clit insa are-n sine ceva de imitat,
Pentru acela care doreste sa petreaca
Viata lui la curte, caci altfel langa foc,
Aripile de ceara in graba se topesc.
O gura mai pazita, o fata ce usor
Se poate din tristete schimba in bucurie,
Asa precum prilejul sau trebuinta cere;
Prietesug oricarui in fata aratand,
Smerenie, agerime, si duh patrunzator,
Aceste-s atributuri ce trebuie la curte.
Iar cea mai laudata a celuia e cale,
Ce fara de sfiala vorbeste adevar,
Macar c-adese trebui sa-l tie mistuit,
Sa nu-l imbrace insa cu hainele minciunii.
Ferice cine tine masura cea de mijloc!
Cu minte cumpatata, la vorba lui placut,
Purtare delicata, de-a pururea avand;
Nu sfatuiesc pre nime ca sa se linguseasca
Dar mi-e urata foarte desarta fudulie.
La tine ins-aceste sa caut nu cutez,
Am buna-ncredintare ca n-oi sa le gasesc.
in scurt, zadarnic este a insira mai multe
Cand tu nu ai nici unul din darurile-aceste.
indreapta-te, draguta, de vrei a fi stiut,
Iar pana-atunce rabda si nu te supara.
Defecturile tale subt stramoseasca umbra,
De-ai fi in orice treapta, nu pot sa se doseasca.
Curat trebui sa fie acel ce s-a suit
La locul unde lumea se uita ne-ncetat.
Sa zicem c-ale tale purtari si vrednicie
Destoinic te arata de-naintari, de slava;
Deci carii cu nedreptul de ele te lipsesc
Sunt de jelit ca-n tine folosul nu pricep,
Dar nu trebui sa judeci, a lor greseala-i oare,
Sau tu te crezi pe sine mai mult decat ai merit?
Nu prinde gelozia pre un boier de neam,
Precum nu prinde seaua si fraul pe magar.
Ar fi mai de iertare la unul de acela
Atunce sa se planga cand vede pe-un nevrednic
Tampit intru naravuri, precum si intru neam,
Ce n-are vrun alt merit decat un orb noroc,
Ce nu-i iubit de nime, nici tarii de vro treaba.
Dar cand din impotriva pre un barbat gasesc
Care prin fapte bune inalta neamul sau,
Atunci sa-i para bine de vrednicia lui.
De ce dar sa te superi cand vezi inaintarea
Lui Tulie, lui Trifon? De ce sa te mahnesti?
Ei prin purtari cinstite si prin credinta lor,
stiura sa aduca la patrie folos.
Stramosii lor, ce-i dreptul, nu sunt din vremea Olgai,
Senatori si namesnici puternici nu statura;
A lor cu-a ta noblete nu pot asemana.
Dar asta nu-i nimica, caci ei si-au inceput
Nobletea de la sine, precum in vremea veche
Strabunii tai, cand rusii de greci se crestinara.
Ei nu erau atunce cum mai apoi au fost;
si cel intai dintr-insii ce nobil s-a numit
Avea mai mica slava si nume decat Trifon.
Adam boieri pre lume nu a nascut nici unul;
Doi fii avu, din care unul era pastor,
Iar altul in sudoare cu sapa se hranea;
si Noe cand potopul a inecat pamantul
Scapa plugari ca dansul ce-aveau naravuri bune;
Dintr-insii toti ne tragem. si unul mai curand
Lasa cimpoiul, sapa, iar altul mai tarziu.
Satira II de Antioh Cantemir
Aceasta pagina a fost accesata de 2796 ori.
