Satira VI de Antioh Cantemir

Satira VI de Antioh Cantemir

de Costache Negruzzi

    Acela este numai ferice in viata,
    Ce stie a petrece in liniste si pace,
    si cu putin ce are se afla multumit.
    De cugete deserte ce tulbura pre multi
    Ferit in toata vremea, paseste cu pas sigur
    Pe calea faptei bune pan-la sfarsitul vietii.
    Sa sed intr-o casuta la mosioara mea,
    Din care sa-mi pot scoate tot ce imi trebuieste,
    Sa aib-o masa buna, prielnice zabavi;
    Ca un cinstit prieten cu mine potrivit
    Sa departez uratul in prisoselnici ceasuri;
    Sa-mi pot petrece vremea, departe de-orice zgomot,
    Cu grecii si latinii din timpurile vechi;
    Sa cercetez efectul lucrarilor; sa-nvat

    A sti si a cunoaste din pildele straine,
    Ce au urat in ele si ce au de placut,
    in traiul meu pe lume eu nu doresc mai mult.

    Averi, inalte ranguri ce stralucesc in ochii
    Prostimei ne-ncercate, aduc suparari multe
    si celor ce le cata, si celor ce le au.

    Cine n-a rade oare de-un om ce asudand
    Se catara pe-un munte stancos, inalt si aprig
    A carui culme este atat de ascutita,
    incat oricat voieste a se tinea pe ea,
    Nu poate sta-n odihna, si vantul cel mai mic
    indata-l imbranceste in groaznice prapastii?
    Asemene acestui ambitiosul este.

    Prea rareori norocul ridica pre un om
    Pe aripile sale suindu-l la grad nalt;
    si daca favoreaza mai mult pre oarecare,
    Nu sta-ndelung statornic; curand il si azvarle
    Departe cu piciorul si-l sfarama de tot,
    Caci fara ajutoru-i silinta-i un necaz,
    O trudnica rabdare pentru un rod vremelnic.

    Din zori de zi te scoala, imbraca-te, porneste
    La casa de la casa, spre a te curteni;
    Asteapta-n anticameri cu slugile vorbind,
    si sta tot in picioare. Sa nu tusesti; nici nasul
    Sa nu cutezi sa-ti sufli. Asemene viata
    Urmeaza dupa masa pan-ce va insera.
    Apoi in grija noaptea petrece gandind unde
    Se cade s-alergi iarasi cum s-a ivi de ziua,
    si inaintea carui spinarea sa-ti indoi;
    Ce dar sa dai la sluga, ce oare la stapan?
    Sa spui minciuni adese, sa crezi orice himera,
    Precum acea ca marea poti masura c-o scoica

    Trufia unui mare sa suferi si sa rabzi,
    S-adeveresti ca neamu-i e vechi si cunoscut,
    incepe c-un an numai incoace de Vladimir
    Desi-ti aduci aminte ca tatal sau in viata
    Purta o haina sura; iar pre nevasta lui
    Oricat de sluta este Venera s-o numesti;
    Copiii lui obraznici sa zici c-au istetie;
    Sa nu casti cand insira cuvinte nesarate,
    si sa numesti adese de binefacator
    Pre cela de la care vrun bine n-ai vazut.
    Cu cusma-n mana iarna sa umbli dupa dansul
    Sa faci ca nu bagi seama a slugilor ocara.
    Pe lang-aceste-ti trebui sa poti a departa
    Zavistia si ura ce impotriva-ti stau.
    Aceste trude-n urma te lasa cu nadejdea,
    Sau poate-ti vor aduce o slujba ne-nsemnata.

    Atunce datoria te duce sau pe camp
    Sa fii ranit in lupte, sa stai cu pieptu-n foc;
    Sau cu o pana-n mana sa suferi a sicanei
    Necaze zgomotoase; dorind cu ingrijire
    Sa nu cumva scapi ceasul de slujba hotarat,
    De-a purure cu frica sentintele sa-nchei,
    Sa nu jignesti prin ele vreo persoana mare.
    Ori stand pe langa curte din ziua pan-in seara,
    Sa tii balantierul cu ochii neadormiti.

    De frica sa nu scapeti de pe franghie jos.
    Ambitia-n ureche atunce iti sopteste
    Ca cine cata slava nu trebui sa s-opreasca.
    Cine a calcat odata pe treapta cea de-ntai,
    Asa indoind truda, treizeci de ani umbland

    si petrecand o viata saraca, ticaloasa,
    Altii treizeci ani iti trebui sa-ti poti ajunge scopul;
    Cand esti acum cu totul de varsta garbovit.

    in cea mai nalta treapta sa zicem c-ai ajuns
    si numai tarul este mai mare decat tine;
    Ca viermii la picioare-ti norodul se taraste;
    Cu o cautatura imprastii intristari,
    Cu alta fericire si bucurii reversi,
    si toti ca pre un idol te roaga, te tamaie,
    Se tem precum se teme un corb de-o matahala.
    Un gust s-o iscusinta palatul iti zidi,
    in care se aduna acele raritati
    Ce pot produce China, Italia si Franta,
    si care-aduc mirare la oricine le vede;
    Tot trupu-ti e in aur si pietre-nfasurat.
    Ce India le scoate si vin de la Peru,
    incat nu poate ochiul delung sa te priveasca.
    Pe aur dormi, in aur cu totii imbracati.
    Chiar insusi blondul Febus cand te-ar putea vede
    ti-ar pizmui suita, caleasca stralucita.
    Dar esti linistit oare? Nicicum. O casa mare
    iti ia odihna toata; nu gusta dulce somn
    Acela ce se culca in aurit crivat.
    in inima bogatul in veci repaos n-are;
    Nici marea rascolita din ale sale-adancuri
    De cel mai strasnic vifor nu se izbeste-atat.

    Zavistia asupra-ti carteste ne-ncetat,
    Macar ca nu cuteaza a s-arata in fata;
    Desi ai vrednicie si merite inalte,
    Ea tot te imbranceste, te-oboara in sfarsit,
    Fara sa poti sti insuti de ce esti vinovat.

    Ambitia in tine crescand tot cu puterea,
    Nu stii ce marginire sa pui dorintei tale;
    O dulce melodie nu bucura pre surd;

    Pe-un bolnav de podagra bai nu il folosesc;
    Cinstirea si averea nu linistesc pe-acela
    Ce se munceste vecinic de frica si nadejde.

    Cand doua sau trei veacuri viata noastra-ar fi,
    Nu ne-ar parea atata oamenii de nerozi
    Vazandu-i cum urmeaza nebunele lor pofte.
    O mica parte-a vremii vrand sa-ntrebuinteze
    in lucru si in munca, ar fi prea folositi;
    si zile indestule atunci le-ar ramanea,
    in care sa-si indrepte purtarea cea trecuta.
    Dar cum se naste omul, abia gaseste vreme
    A se uita-mprejur si intra in mormant!
    si din acest trai inca scurteaza de ajuns
    Copilaria, boale si triste batranete,
    Iar timpul care zboara in veci nu se intoarce!
    Deci pentr-o mica plata de ce atat necaz?
    De ce-asa scumpe zile sa pierdem in zadar?
    Sa nu cercam mai bine ca sa starpim samanta
    Naravurilor rele din inimile noastre?
    S-umblam dupa zadarnici mariri si bogatii,
    Ca cainele povestei ce carnea lepada
    Voind sa se arunce dup-o desarta umbra?

    A noastra cea mai mare podoaba e virtutea.
    Apoi o linistire a duhului doresc,
    Dar insa libertatea o pretuiesc mai mult.
    Acela ce petrece in slava si avere
    De aste trei mari bunuri lipsit purure este,
    Desi ca le va pierde el grija n-ar avea.

    Noi inca din pruncie suntem obicinuiti,
    A crede saracia ca raul cel mai mare;
    Aceasta ne indeamna a cauta avere,
    Lasand masura dreapta ce trebui sa pazim.
    Dar orice trebuinta isi are-al sau hotar:

    Greseste cine-l trece si cine nu-l ajunge.
    si dascalul lui Neron ce-avere gramadise
    Traind in saracie, fu numai un nebun;
    si cel ce intr-o bute vietuia flamand
    Voind a-si da un nume de filosof cu fala,
    La sasezeci ani tocmai era un prunc la minte
    si trebuia sa-l bata un pedagog cu vergi,
    De marsave deprinderi sa-l poata dezbara.

    Silven cand vindea untul intr-un paner pe piata
    Era mult mai ferice si se hranea mai bine;
    De frica saraciei nu se-ngrijea atat,
    Pre cat se ingrijeste acuma cand aduna
    Averi si stare mare, umbland din tara-n tara
    Prin foc, prin ger, prin apa, cu-atate ostenele,
    si-n vecinic neastampar tot traiul petrecand,
    Sa strang-atata aur, comori si avutii
    De nu-ncap in palatul si sipetele sale.
    Se poate trai bine si fara bogatie,
    si poti capata slava intr-un ungher smerit
    imbatranind in pace, desi pe urma ta
    Nu tarai gloata multa; desi nu-si ia caciula
    Norodul inainte-ti, si nu umbli-n caleasca
    Sau haine aurite, s-o sluga numai ai.
    Fireasca-ntelepciune ne-nvata a trai
    intru indestulare si fara averi multe,
    Cand insa lacomia nu ne munceste gandul.

    Greu nu e sa-ti poti face un masurat venit
    Cu starea ta, dar trebui atunci sa te opresti,
    Sa lepezi lacomia, zavistia de-o parte.
    Sa nu te miri de ranguri, de titluri stralucite
    si de averi inalte; traieste linistit,
    De pravat avand cinstea, sileste ne-ncetat
    Sa indreptezi naravul din altii si din tine.

    Atunce a ta slava va fi in veci nestearsa
    in oamenii de bine. Iar daca vei muri
    Neavand un nume mare, si lumea te-a uita
    Caci n-ai putut invinge zavistia gretoasa,
    Rasplata muncii tale nu este prapadita
    Urmand virtutii calea, lasand un nume bun,
    E cea-ntai rasplatire ce poate-un om dori.






Satira VI de Antioh Cantemir


Aceasta pagina a fost accesata de 1451 ori.