Satira VIII de Antioh Cantemir

Satira VIII de Antioh Cantemir

de Costache Negruzzi

    Ferice de acela ce stand pe un picior
    Compune doua sute de versuri intr-un ceas,
    Manjind o jumatate de cont pe toata ziua;
    Ce scrie cum ii vine, fara sa-si bata capul
    Sa afle din ce parte afara sufla vant.
    Pre mine, insa, soarta cumplit ma osandi
    Sa scriu cu ingrijire, cu truda si cu numar.

    Cand voi s-apuc condeiul, ma-ntreb intai pre sine:
    De nu silit de patimi doresc a fi autor?
    Nu oare fala slavei la care as privi,
    Sau pizma ori mania, dorinta clevetirii,
    imi predomnesc in minte? Caci oricat de cinstita
    O fapta e in sine, dar poate fi prea rea,
    Cand scopul ei se trage din vicios izvor.
    De vad ca al meu cuget nimica nu-mi imputa,
    Atunci intorc privirea si cercetez naravuri,
    Ma sarguiesc din rele s-aleg ce-i de folos;
    Eu laud ce e bine si rad de ce e rau.

    Gasind un sujet vrednic de mica mea putere,
    Slobod la scris condeiul, dar far-a-i lasa frau
    Nu ma lenesc a sterge de scriu putin sau mult.
    Nu ma aprind, ci caut sa fie cu bun-simt
    Orice voiesc a zice, si versurile mele
    Sa aiba o masura, stand unde se cuvine;
    Sa nu slabesc ideea, nici de prisos sa-nsir,
    in sunete deserte, un grai neinteles.
    Iar mai vartos iau sama sa nu jignesc pre nime
    Cu vrun cuvant obraznic iesit din a mea pana,
    Ca nu defaimand aspru naravul acel rau,
    Sa dezvelesc ca insumi sunt rau si patimas.

    Vazut-ati vreodata un chirurg cand sange
    Sloboade unui bolnav? Cu ce luare-aminte
    La mana cea legata tot pipaie cercand
    Sa afle unde-i vana; apoi loveste-ncet
    Pazind cu scumpatate ca rana sa nu fie
    Mai mare decat trebui? Aceasta ingrijire
    si eu cand scriu la versuri intocmai imitez;
    imi pare ca iau sange la demoralizati.
    Cum am sfarsit lucrarea, o strang, o dau uitarii;
    Apoi o cioplesc iarasi, s-avand mai multa truda
    Decat mai inainte pre sine nu ma crut;
    Dar versurile mele tot nu cutez s-arat.
    Ne-ncrederea de sine, rusinea, ne-ndrazneala,
    in mine sunt sadite sau de-a naturii mana,
    Sau din copilarie de sfatul parintesc;
    Iar dreapta judecata cand vream a fi sumet
    M-ameninta indata cu chinuri, ostenele:
    De-atunce pana astazi urmez a ei povata.

    Cred orisicand ca fata ce priimeste-ades
    Colorul rusinarii, se face indoit
    Mai vie, mai frumoasa, dand semne vederate
    De nevinovatie; ca limba cea usoara
    Cand sloboda alearga, se-mpiedica curand;

    Ca indrazneala este atunci de laudat,
    Cand ne slujeste-n lupta cu relele naravuri;
    Cand smulgem de la dusman cu dreptul biruinta;
    Cand clevetiri urate vazand le infruntam,
    Sau aparam dreptatea unui nevinovat.
    Cred iarasi ca acela ce se socoate-n sine
    Mai mult decat oricare, de lauda nu-i vrednic;
    Vad insa cu-ntristare c-asemene plecari
    imi sunt vatamatoare, dar nu pot sa le las.

    si nu ma strica numai ca-mi fac impiedicare
    Sa scriu sumet la versuri, si singur sa ma laud,
    Ades prilejuri bune din mana am scapat,
    Caci mi-a lipsit curajul de-a le putea tinea.
    Ades si a minciunii am suferit uratul;
    M-am chinuit in sine, si ca o closca muta
    N-am zis macar: iubite, mai cruta-al meu auz!
    Cand dimpotriva altul ce-a zeilor favor
    I-a dat obraz de-arama ca orice legi sa calce,
    Rusinea, sentimentul sa le dispretuiasca,
    Sa nu-si mai schimbe fata in galben sau in ros
    La toata usa bate, se-nchina tuturor,
    Spinarea isi indoaie, si de refuz nu-i pasa;
    Suparacios, obraznic, din casa dat afara,
    De-o suta de ori iarasi se-ntoarce inapoi,
    Uitand ca si stapanul si slugile-l urasc.
    Asa din treapta-n treapta norocul il ridica,
    Caci vrand de el sa scape ii implinesc ce cere.

    Cand eu oftand zadarnic pierd vreme de cinci ani
    Pe langa frumusele, un altul indraznet
    intru o zi isi vede nadejdea-ncununata;
    Neam, minte, vrednicie din gura nu-i mai iese;
    Ispravile straine le da de ale lui;
    Defaima orice lucru, si vrea prin adunari
    El numai sa vorbeasca, iar ceilalti sa taca,
    Facandu-i fara voie de dansul sa se mire.

    Sunt rari aceia care stiu cumpeni pre om
    Din greutate vorbei, si bine inteleg
    Ce creieri pot produce cuvintele rostite.
    Multi mintea ne masoara chiar dupa limbutie,
    si cred ca nerozia e data la tacuti.
    Ades aud aceste: Arist e om cinstit,
    E delicat, si poate sa fie bun prieten,
    Dar intr-un ceas o vorba nu poti de la el scoate.
    Cuvantul de pe buze-i se trage lin si scurt;
    Cu dansul totdeauna imi vine a casca,
    si iata ce ma face sa cred ca duh nu are.

    Virtutea din vechie sta purure in mijloc
    intre acele margini ce patimile nasc;
    in vremea noastra insa aceasta s-a schimbat.
    si cine avand oare venituri masurate,
    Nu se sileste inca sa-si mai mareasca starea?
    Cu dreptul sau cu strambul s-adune aur mult?
    E lenes acel care se poate margini;
    E neplacut acela ce-si cumpaneste vorba,
    si este mic de suflet acel ce-si chibzuieste --
    A sale interese cu cugetul curat.
    Nerusinati, obraznici, noi slava alungam,
    Pe-o cale unde-a slavei nu este nici o urma,
    si ne-amagim pre sine cu maguliri deserte.
    Cand oare ochii nostri se vor mai curati
    De pacla ratacirii in care ne aflam?
    Mai straluci-va oare de adavar vro raza?
    Zadarnica nadejde! Iubim a noastre vicii
    Ce numai defaimare s-ocara ne aduc,
    Desi a lor placere nu tine indelung!
    Mustrarea constiintei, uratul, ingrijirea,

    Pe urma lor urmeaza, si chinul este mare!
    De-a pune in mirare pre oameni, ce folos?
    Cand ei sunt nestatornici in socotinta lor,
    si ce-au laudat astazi, mani iarasi ei defaima?
    Privind a noastre rele si necinstite fapte,
    Ades se rusineaza barbatul intelept.
    intr-un cuvant, acela ce nu e virtuos
    Nu poate sta aproape de tronul unde Anna,
    Prietena virtutii ocarmuieste astazi.
    Cu dansa in unire ea stie osebi
    si rasplati cum trebui pe-ai binelui urmasi;
    Iar demoralizatii si rau cugetatorii
    Nu pot sa-ngaduiasca a ochilor ei raze,
    Cum nu pot agarenii si schitii suferi
    infricosatul trasnet de bratu-i repezit.






Satira VIII de Antioh Cantemir


Aceasta pagina a fost accesata de 1547 ori.