Satira V de Antioh Cantemir

Satira V de Antioh Cantemir

de Costache Negruzzi


        Satir si Perierg

    Satir:

    Orice-a vrea Pan sa-mi faca, macar sa ma omoare,
    Cu oamenii prin targuri nu-i chip de vietuire!
    Naravurile-n lume prea mult s-au felurit.
    Apoi si cu-a lor haine nu pot sa ma-nvoiesc;
    Frumosi vrand sa s-arate, cu aur se-nfasoara,
    intocmai ca magarii cu scumpele harsele;

    De gat, de maini, picioare in ele ferecati,
    Vrajmasi odihnei, iarna ei tremura de frig,
    Iar vara de caldura nu pot sa se scuteasca.
    Departe de la mine podoabe aurite
    Nerozilor placute! si voi, peruci, lipsiti!
    Cu-a voastra amagire destul m-ati necajit.

    Perierg:

    Bre, ce vad eu! Un Satir cu scump caftan in spate,
    Cu pantaloni, ciubote ce-a lui picioare strambe
    Le-arata mai ciudate, iar coarne nu se vad!
    A, ce caricatura! Ce lucru minunat!
    De unde oare? Cine-i? si unde se mai duce?
    - Da-mi voie, fratioare, sa te intreb ce cauti
    Pe locurile-aceste? imi pari a fi strain?
    De pot sa-ti fac vro slujba, ma rog sa-mi poruncesti.

    Satir:

    Lipseste, piei din ochi-mi! Nu-mi trebui a ta slujba.
    Esti om: Destul atata. Aceasta amagire
    La voi nu este noua; sunteti obicinuiti
    A maguli cu vorbe, si pe a limbii varf
    Purtand prietenie, s-aveti venin in suflet.
    Deci lasa-ma, da-mi pace.

    Perierg:

    Nu ai nici o dreptate
    Acest fel sa ma judeci, caci inca nu ma stii.
    Cand ma-i cunoaste bine, cand gandu-mi vei afla,
    Atunci nu vei mai zice ca oamenii sunt una.

    Al nostru neam de are defecte indestule,
    Eu insa sunt prieten cu buni, si fug de rai.
    La curiozitatea-mi fa bine sa-mi raspunzi,
    si vei vedea in fapta ca nu-s vreun fatarnic.

    Satir:

    Nimic nu-mi trebuieste; ma-ntorc in codrii nostri,
    Dar pot sedea la vorba pan-ce m-oi dezbraca.
    Un ceas din mila Modei la care va-nchinati,
    Abia imi va ajunge sa scap de-aceste fleacuri.
    Cand cineva ia seama cu ce nimicuri omul
    isi pierde a lui vreme, ii vine a gandi,
    Ca viata omeneasca e fara de sfarsit;
    Voi toata dimineata sedeti la toaleta,
    Pe urma cu-mbracatul mai pierdeti multa vreme,
    sedeti la masa ceasuri cand e destul un sfert,
    Ca sa se umple bine un pantece de om;
    Iar ramasita zilei o treceti in vorbire
    Sau in petreceri care voi le numiti placute,
    si cand va gasiti singuri in somn va cufundati.
    Sa ma intorc acuma la intrebarea ta.
    Ca Satir sunt iti spune a mea infatosare.
    Pan fiul Penelopei ce codrii stapaneste,
    si turmele-ocroteste subt adapostul sau,
    Ce face fericite oricare insotiri,
    El pre pastori in fluier a invatat sa cante,
    si toti noi il cunoastem de imparat al nostru,
    Din fire fiind vesel acest sagalnic zeu,
    El nu doreste alta decat pricini de ras.
    Vietuirea noastra fiind prin codri insa,
    Nu poate sa raspunda la ast-a lui dorinta.
    Al nostru trai e simplu; nu cautam mai mult

    Decat acele care natura ne-a lasat,
    Far-a goni prisosuri si trebuinti deserte.
    Deci Pan obicinuieste la trei ani a trimite
    Cativa din noi in lume prin targuri si prin tari
    Ca sa traim cu oameni, s-aminte sa luam
    L-a lor deprinderi, fapte, miscari deosebite;
    si cand la el ne-ntoarcem, spuindu-i ce vazuram
    il facem totdeauna de lesina de ras.
    Doi ani acum trecura de cand sunt eu la rand,
    si implinesc vointa lui Pan imparat mare.
    Acest oras in parte-mi cazu, dar chip nu este
    Sa mai petrec aice cel de pre urma an.

    Perierg:

    Deprinderea te face a-ti fi de codri dor.

    Satir:

    Ba nu; ci traiul vostru ma scoase din rabdare.

    Perierg:

    Apoi putut-ai oare in vreme asa scurta
    Sa implinesti porunca ciudatului stapan?
    stiinti de-ajuns cules-ai sa-i spui, sa-l veselesti?
    Caci mie mi se pare ca sute de ani trebui
    Sa poti pre om cunoaste; atate sunt de multe
    Naravuri, caractere si patimile lui.

    Satir:

    Pre voi a va patrunde nici gand nu am avut.
    S-adun pricini de gluma mi-a fost insarcinare,

    Isprava pentru care ajunge si o luna;
    Orice urmari a voastre, oriincotro te uiti,
    Nu vezi nimica alta decat sujet de ras.
    Eu stiu ca nu-ti da mana sa te unesti cu mine,
    Caci cel ce patimeste de boala galbnarei,
    Tot felul de colore lui galbene ii par.
    Gresita-va parere pe care o ati supt
    Cu tata din nascare si reaua naravire
    Va-ntuneca cu totul cunoasterea de sine,
    Cand si far-de ocheana puteti a va vedea.

    Acel ce se fereste de sfezi, de galceviri,
    si la-ntamplari de-aceste scaparea-i este fuga,
    Desi de-ntelepciune povatuit se pare,
    La voi, la oameni, trece cu nume de fricos;
    Iar altul ce e gata de sfada-n orice ceas,
    si pentru o ochire sau pentru-o vorba numai,
    Adese nu isi cruta chiar insasi a sa viata,
    Voind a face raul in cel mai mare grad,
    Desi-i nebun de frunte, viteaz il socotiti.

    Stenon ce-n adunare insira cum ii vine
    si vrute si nevrute ca moara cea stricata,
    Cu hohotele sale peretii zguduind;
    Ce rade singur numai de-a sale secaturi,
    Din maini balabaneste intocmai ca din limba,
    si n-are nici rusine, nici chip de politete,
    Cu mare bucurie de toti e priimit,
    De toti cu sarguinta chemat s-imbratosat.
    O zi daca lipseste, oricine il intreaba,
    Trimit de-l cerceteaza si zic ca este vesel,
    Macar ca e obraznic si prea nesuferit.

    Criton lucra o carte in douazeci de ani
    Prin care dovedeste ca din vechime inca
    Se dau pe ghiata iarna cu hacuri la ciubote;

    Apoi legand-o-n aur, in toc de marochin
    A dedicat-o falnic nerodului Damet;
    Ce petrecand-o-ndata din scoarta pan-in scoarta
    Nimic n-a vazut alta decat a ei gravure,
    Platind pre autorul c-un: Foarte multumesc!
    De toata osteneala si truda ce-a avut.
    Acest om ce-n fiinta facu nimica toata,
    Pierzand atata vreme c-un lucru chiar netrebnic,
    si dand de prost dovada cu dedicata lui,
    La voi se socoteste de foarte invatat;
    Iar pe Damet il credeti stiintelor protector.

    Noi fratii Satiri altfel de lucrurile voastre
    Gandim si intelegem. Orice imprejurari
    De voi sunt insemnate, patrunse-n adevar.
    Prilej de ras mai mare ne-aduce o pricina
    Spre care tintind ochii voi laude cu sacul
    Turnati, si inca ziceti ca nu sunt de ajuns.
    Eu numai pre aceia la care am slujit
    Cand cu de-amaruntul lui Pan ii voi descrie,
    Un an intreg l-oi face sa aiba de ce rade.
    Umbland din casa-n casa in traiul meu la voi,
    Eu mai pe toata luna stapanul imi schimbam,
    si mai vartos la asta doua-nsusiri a mele,
    Au fost mai mult pricina: glumeata mea vorbire,
    si boiul meu ce-ti pare atata de ciudat.
    La-ntaia intalnire oricui eram placut,
    si prea cu multumire ma priimea de sluga;
    La voi in toata vremea au trecere bufonii.
    Eu insa ce minciuna nu pot a suferi,
    Nu sunt deprins sa laud ce este de hulit;
    Nu stiu sa-mi prefac chipul, si din pricina asta,
    Mult nu sedeam in slujba la cei ce-mi aflau gandul:
    Prieteni cu-adevarul voi nu puteti a fi.

    Perierg:

    De-ti sunt asa dragi codrii si traiul fara griji,
    Macar un ceas de vreme c-as fi eu Pan socoate,
    si nu-i avea cainta. Eu sunt poet, iubite!
    in cinstea-ti voi compune un cantec minunat,
    Iar graiul tau ce-ndeamna pre oameni la virtuti
    S-a pomeni cu slava in veacuri viitoare.

    Satir:

    Pastreaza-a tale versuri; eu voi s-aduc placere
    si fara rasplatire. La voi numai e dat,
    Nimica sa nu faceti fara de interes.
    Voi numai pentru-o vorba, pentru-o cautatura
    Sau pentru o zambire, de-a purure pretindeti
    inchinaciuni, prezenturi, rasplati si multumiri.
    Istoria mea toata n-am cand a-ti povesti,
    Dar ce-oi putea dintr-insa din fuga iti voi spune.

    Cand Pan cu ingrijire ne-a pregatit de cale,
    Cu haine felurite pre toti ne-a imbracat;
    Ne-a dat la toti ciubote, sub bucle a ascuns
    A noastre mandre coarne, precum la voi e moda.
    Cu ochii plini de lacrimi, cu inim-amarata
    Iesind din codrii nostri, plecai pe munti, pe vai,
    si in orasul vostru degraba am ajuns.
    Era o sarbatoare. Cand am intrat pe poarta
    Vazui un mujic care culcat langa-o saneata
    Dormea ca-n somnul mortii. Pe urma am aflat
    Ca el era acolo de straja randuit.
    De pranz aproape vreme si inca nu amiaza,
    Iar ulita ticsita de trupuri zacatoare.
    Vazand intaia data aceasta am gandit,

    Ca vro epidemie domneste in oras;
    Dar nu putea a hoituri, si nici ceilalti oameni
    Ce mai treceau pe uliti nu se fereau de ele.
    Pe urma luai seama ca multi din cei culcati,
    Miscau cate o mana sau capul ridicau
    ingreuiat cu totul de strasnica betie;
    Iar cat sa stea-n picioare nici ca era putinta.
    intr-un cuvant, s-aceia ce mai puteau umbla,
    si cei cazuti pe uliti cu totii erau beti.
    Unii ametiti numai se-mpiedica-n picioare,
    Mergand fara sa stie in care parte-alearga;
    in danturi desfranate alti spulbera gunoi,
    Pre trecatori manjindu-i, in glod se tavalesc.
    Uitand rusinea toata si buna cuviinta,
    Se dezgolesc de haine si cu obraznicie,
    Nu dau macar cinstire la sexul rusinos.
    Ici unul plin de drojdii paseste sovaind,
    Picioarele lui slabe nu pot sa-l sprijineasca.
    Cu capul se izbeste de-un zid ce-i sta nainte,
    De sange umple locul si toti de dansul rad.
    Iar dincolo un sfadnic se-ncaiera la pumni
    Cu cine se-ntalneste; in lupta-si scuipa dintii,
    Cu vinul de-mpreuna, din gura-i puturoasa.
    Multi plang parinti si rude ce viata au pierdut.
    De-a spirtului otrava si-n sfezi si galceviri.
    Cantarile cu chiot, strigarile si zgomot,
    Pan-si pre surd il face sa-i tiuie urechea.
    in scurt aceasta larma si vuiet in norod
    Ma indemna a crede ca toti au nebunit.

    Cand ma luptam cu gandul sa pot afla pricina
    Turbarii tuturora, s-apropie de mine
    Un om cu barba alba, un pantecos batran,
    La fata gras si rumen, cu ochii infundati,
    si cu un glas molatic! - Ce stai pe gand, imi zice,
    Aice fara treaba? Dupa imbracaminte
    si dupa-nfatisare imi pari de munca bun?
    De ai cumva plecare la mine sa slujesti,
    Nu vei avea mult lucru; caci eu am trebuinta
    De-o sluga credincioasa si cu purtari cinstite.
    Ma crede ca de mine vei fi prea multumit;
    Sa-mi spui insa de unde s-anume cine esti?

   - Eu, raspunsei, loc caut, deci, daca-ti plac sunt gata
    Cu inima curata sa fiu la tine sluga.
    Ca bunii sai si tata vindea in targ piper
    si capatase nume de negutitor bogat,
    Fiind placut oricarui si-n stima tuturora.
    Ca dansul poate astazi si eu piper as vinde,
    Din lacomia altor si eu m-as ingrasa,
    De nu-i intra in minte, vanand al meu noroc,
    Sa-si piarda toata starea. La batranete tocmai
    A vrut ca sa ma faca cu-a lui avere nobil.
    Zadarnicia slavei sa-mi lase-l indemna
    Nobilitate seaca. Negotul parasind
    Se dete-n adunarea boierilor, cu care
    isi risipi averea in daruri si ospete,
    incat pentru un abur friptura prapadi,
    Murind in saracie, el mie a lasat
    Aceasta mostenire in care ma vezi astazi;
    Caci sunt silit cu munca sa ma hranesc pe lume,
    Sa ma rosesc eu insumi de saracia mea!
    Cum m-asculta batranul, imi zise sa-i urmez
    Fagaduindu-mi mila si usurarea soartei.
    Mergand acum spre casa facui eu intrebare:

    Ce-i pricina betiei ce este in oras?
    Iar el oftand cu lacrimi raspunse: Fatul meu!
    Nu-ti para de mirare asa neranduiala.
    imbatranita lume pasind catre sfarsitu-i
    incepe sa slabeasca. Naravul acel rau
    Plecari fireste bune din oameni a starpit,
    si lor le pare dulce, invinsi fiind de patimi,
    Paharul dintru care s-adapa cu otrava.
    Dar nu le-ajunge numai a fi in fapta rai,
    Ci vor s-ascunda raul subt a virtutii val,
    Slujindu-se de dansa asa precum pescarii
    Undesc cu painea pestii pentru ca sa-i omoare.

    Cu-a lor purtari cinstite, cu traiul lor cel sfant,
    Voind stramosii nostri a ne povatui
    Pe calea mantuirii, au pus asezamanturi
    Ca oarecare zile a anului sa fie
    Spre lauda si slava acelui preainalt;
    in care lasand grija si trebile lumesti
    Ce-aproapelui si noua ne sunt de folosinta,
    Sa ne ferim de rele, sa fim intr-o unire
    si-n alte ocupatii sa nu petreaca-un om,
    Decat sa-nalte numai cantari lui Dumnezeu,
    Fara vro osebire de sex, de rang, de stare,
    Dar vezi la ce ajunge aceasta sfanta lege!
    Cu-adevarat o parte din ea o implinesc;
    Caci din ajunul zilei vreunei sarbatori
    isi parasesc tot lucrul cu totii mic si mare
    si chiar saracul carui copiii mor de foame;
    Bisericile insa sunt pururea pustii,
    Se vad aceia numai ce vor a s-arata,
    Sau care-si dau parola sa se-ntalneasca acolo.
    Molitfele ce-un popa boscorodeste iute,
    Fara a sti ce spune, nici ca le mai aud;

    Pe urma ziua toata petrec in desfatari.
    sederea-n trandavie le nascoceste-n minte
    Idei ce n-are omul cand este indeletnic
    si care cu un pinten pre cal il imboldesc.
    Astazi e zi de-acele, e sfantul Nicolai;
    De asta-i beat tot targul din capat pana-n capat.

    in vreme ce batranul vorbea cu umilinta,
    il ascultam si-n gandu-mi pre zei ii multumeam
    intai de norocirea ce-avui sa intalnesc
    Un om asa de treaba cum imi parea acesta,
    intr-un oras in care foiesc atate rele;
    s-al doile c-aflasem ce nu-mi trecea prin gand.
    Oricat imi bateam capul si mintea-mi framantam,
    Nu mai gandeam vrodata ca vrand sa-ndestuleze
    Gretoasele lui pofte, acest norod socoate
    Ca-si face datoria cinstind pre Dumnezeu,
    Cand pantecele-si umple de multe bauturi
    si zace-n lenevire. De va veni-n auzul
    Lui Pan aceasta veste, sunt sigur c-a sa raza
    Afara de masura; caci eu eram silit
    Sa-mi suflu ades nasul si buzele sa-mi musc,
    Vazand cum ca batranul se cam posomoraste.

    Acest om bun la care intrasem eu in slijba,
    Era cracimar de breasla si fiu de croitor,
    Crescut in casa unui judecator siret.
    Din pilda parinteasca, din crestere si breasla,
    Deplin se inzestrase cu darul vicleniei.
    insarcinarea-mi pusa si toata treaba mea
    Era ca sa car apa si sa o torn in vin.
    indata ce o bute scadea pe jumatate
    Eu trebuia s-o umplu cu apa din fantana;
    Cu toate-aceste, insa, batranul nu scapa,
    Nici utrene, nici ceasuri, nici liturghia-n veci;

    Nu se-mbata ca altii in zi de sarbatoare,
    Ce-n zilele de lucru la cracima vindea apa,
    Pre care o turnase duminicile-n vin.
    insarcinarea asta plinind de multe ori
    Spinarea-mi garbovisem. Dar nu puteam pricepe
    De ce pricina oare toti cumpara la apa?
    - Ce prost esti tu, imi zise, mai stie cineva
    Ca pun eu in vin apa cand capu-i ametit?
    Tot musteriul crede ca da pe vin parale;
    Plecarea animala ii trage la betie,
    Altmintrele aice nici caine n-ai vedea.
    Cand auzii aceasta am si pufnit de ras,
    Iar el catandu-mi aspru: De ce razi? ma intreaba.

    Eu i-am raspuns atunce: Au nu-ti aduci aminte
    Cum imi spuneai cu lacrimi, si cum te tanguiai,
    Ca legea aceea sfanta e aplicata rau,
    Ca relele naravuri menesc sfarsitul lumii.
    si ocarand betia cum aratai ca este
    Vatamatoare foarte pentru societati,
    Cand insuti tu in fapta acest rau il sporesti?

    Pe foc aruncand lemne vapaia se atata:
    Cainta, lacrimarea pre om nu pot sa-ndrepte;
    Energice mijloace nicicum ele nu sunt.
    La rau a sta-mpotriva, a nu-i lasa prilej
    Sa poata a se-ntinde, e chipul cel mai sigur
    De a-l starpi cu totul; caci fara de aceasta
    Zadarnica e truda. Acela care vrea
    Sa nu fie betie, nu vanda bauturi;
    Tu insa vanzand vinul indatoresti betivii;
    Apoi in toata ziua ademenesti norodul
    Ce crede al tau cuget si cumpara cu pret
    Chiar apa ce-o gaseste oriunde fara bani;
    si tu barbat cucernic in zi de sarbatoare

    Te-nchini cu umilinta plinind a legii forma!
    La cer sunt priimite acele numai rugi
    Ce vin din buzi curate; iar inca si mai mult
    Ce cere fapta buna. Oricat de mult te-nchina,
    El viclenia-ti vede si iti va da rasplata.

    - Se vede, a zis batranul, ca duhul iti e prost
    si nu te-ai ros in lume, de nu stii ca graiesti.
    Lasand ca-i scumpa marfa, eu sunt silit a face
    insemnatoare daruri la toti judecatorii,
    Diecii si copistii, acei care imi scriu
    si-mi intaresc ucaze. Cate ciubote rup
    Eu pana ce le capat! Cat bea Ivan si Senca,
    Vechilii mei in pricini, si slugile lor inca
    Ce beau si zi si noapte, far-a-mi plati un ban!
    Au Dumnezeu voieste ca eu sa pagubesc?
    Zicand aceste-ndata m-a dat pe poart-afara,
    Fagaduind sa deie o liturghie popii,
    Ca doar imi va da cerul un duh mai sanatos,
    si-mi va scurta si limba macar de un palmac.

    Vecinul ce-avusesem slujea pe-un boier mare;
    La dans intrai indata eu in acea zi sluga.
    Vataf era, si-n suflet nu mai putin viclean,
    Batea metanii multe ca vechiul meu stapan.
    Boierul de neam mare vrand pompa sa pazeasca
    si legile nobletii, in veci nu-si batea capul
    Sa afle si sa stie ce fac in casa lui;
    Vietuia-n petreceri el zile, luni si ani,
    Iar regularisirea de cheltuieli, venituri,
    Cu totul o lasase pe seama vatajeasca;
    Avand robi multi la numar, avand de-ajuns mosii,
    Cu droaie creditorii de dansul se tineau.
    intai am ras de-aceasta prostie boiereasca,
    Dar dezvelii in sluga mai mare neghiobie.

    Nu numai ca toti banii prin mana-i se treceau
    si chiar odoare scumpe fura adeseori;
    (Nu-i treaba unui nobil a cerceta izvoade)
    Nu numai ca nevasta-i, copiii si nepotii
    Era-mbracati in stofe; c-avea o casa-n targ,
    Iar alta pentru vara afara din oras,
    si amandoua bune, caci nu erau facute
    Pe credit ca acele ce-avea boierul; multa
    Stransese-n lazi avere. Provizii cumparand
    La masa stapaneasca, el le lua sau scump,
    Sau tot pe datorie; si cea mai mare parte
    Le trimitea acasa, ducandu-le de-acolo
    Iar la acea dugheana de unde le-a fost luat.
    El carnea de la cuhnie, si painea din ambar,
    Butelcile din pivniti le gramadea la dansul;
    intocmai ca un abur ce de pe mari se-nalta
    si-n picaturi de ploaie se varsa pre pamant.
    La asta eu cu altii eram de ajutor;
    Talharasugul insa in veci nu se ascunde.
    (Nu-nconjura pedeapsa pre facatori de rele)
    Fu prins in furtisaguri, si tot i se lua
    incat vazui copiii pe uliti calicind;
    Iar dintre slugi pre mine boierul ma alese,
    Caci eu fusei pricina de se vadi vataful.

    N-avea copii, femeie, Hiron, stapanul meu,
    si curtea lui cea mare tot stramta ii parea.
    Desi camari trei pline avea de haine scumpe,
    Pe toata ziua insa croia la straie noua;
    Desi la a lui masa era obicinuit
    Treizeci de blide pline cu feluri de mancari,
    incat de la un popa si dascali si tot neamul
    Putea sa mai ramaie, lui nu-i parea destule.
    stiind cata putere si trecere avea

    El la imparatie, norodul se ticsea
    Gramezi in anticameri de cum se facea ziua.
    si greu pana la dansul pe rand puteai strabate.
    inchinaciuni si jalobi ca Joe priimea,
    si spre raspuns oricarui pleca abia din cap,
    Gandind ca prin aceasta puterea isi arata,
    Iar mie mi se pare ca nu stia ce-a zice,
    Caci ingamfarea este a neroziei rod.
    Ce-i drept, Hiron adese spunea la secaturi,
    si nu putea sa lege nici doua vorbe bine;
    Lingusitorii insa acei deprinsi a smulge
    Din mana-i bucati grase, favoruri asteptand,
    Cum deschidea el gura se aratau uimiti,
    Cuprinsi de admirare, patrunsi de-a sale graiuri,
    De laude pompoase desertelor lui vorbe,
    Stand gata ca sa zica cum el ar fi voit
    Ca lebada e neagra si corbul este alb.

    Deci judeca tu insuti, n-aveam cuvant a rade
    De gazda si de oaspeti? Iar mai ales stapanul
    Mi-a dat pricina multa de ras nemarginit,
    Atunce cand norocul de el se departa.
    Hiron care-si gonise vataful caci il fura
    Dorind a trai-n slava si necunoscand chipul
    Sa-si cumpaneasca starea, cu binele strain
    Voia sa-ndeplineasca a sale cheltuieli.
    Din visteria tarii cea lui incredintata
    Prada plin de nadejde ca nu-l pricepe nime,
    Ca el cu duh e numai, iar toti ceilalti sunt prosti
    si nu-l pot intelege sau se sfiesc de el.

    Un calator ce umbla prin locuri nestiute,
    De intalneste-n cale-i munti, rauri, stanci si codri,
    Din drumul sau s-abate, scapare cautand

    Pan-ce se rataceste, si piere in sfarsit.
    Asa in cursul vietii unde intampini multe
    Nenorociri si curse, se pierde care iese
    Din calea ce anume virtutea-i a-nsemnat,
    inlaturand oricare primejdii si nevoi.

    Hiron dispretuindu-l grabi a sa pedeapsa,
    Cu-averea impreuna pierdu si toata slava.
    si cum mai inainte dispretuia pre toti,
    Asa cu injosire acum imbratisa
    Picioarele acelor ce-ntai nu-i baga-n seama,
    Cerand la dansii mila cu defaimate chipuri.
    Cu greu un mic la suflet se poate cumpani;
    Cand e senina vremea el este ingamfat,
    Iar daca noureaza pe loc misel s-arata.

    Din toti ai sai prieteni iubea el pe Menandru,
    Nu doar ca decat altii era mai intelept
    si sfaturi priincioase sa-i deie ar fi putut.
    stia insa sa poarte galante ravasele,
    s-a noptilor petreceri frumos s-inchipuiasca.
    El se tragea din nobili, dar, chiar nerusinat,
    Lua de la toti mita pentru a mijloci
    Catre Hiron la care ei cautau favoruri.
    Asa se calca cinstea, atunci cand se-ncuibeaza
    in piepturi lacomia iubirii de argint!
    Cu cat era de lacom, era si necinstit:
    Un rau narav nu poate sa n-aiba si pereche.
    in vreme ce norocul slujea lui Hiron inca
    I s-arata prieten, folosul sau vanand,
    Iar cum se-ntoarse roata, pe loc il parasi.
    Uitand prietesugul si facerea de bine
    Fugea acum de dansul ca de-un lovit de ciuma.
    Decat oricare altul mai mult el il hulea
    Numindu-l prost si mandru, zgarcit cum nu era.

    Destainuind in lume a lui secreturi toate
    Ce i le-ncredintase ca unui bun prieten,
    Cu-aceasta ii aduse acel mai mare rau;
    Purtare miseleasca si fapta de dispret!

    Nu-mpiedica nimica isprava bunei fapte
    Precum nemultumirea; caci necunoscatorul
    E rau si pentru sine, e rau si pentru altii.
    De-a face bine omul se satura curand,
    Macar sa si astepte vro rasplatire mare,
    Dar inca de gaseste un om precum Menandru,
    Ce seamana cu vita pre care rasadind,
    O vezi cum ca produce in loc de struguri, spini.
    Acelui de bani lacom urechea e inchisa,
    El nu aude plansul saracului nemernic.
    Ca sluga la Menandru, sa nu-i spun n-am putut,
    Cat rau poate s-aduca acea purtare-a lui.
    Dispretuindu-mi vorba: tu nu cunosti, imi zise,
    Cararea care duce pre om la norocire.
    Nu e acuma vreme sa laud pre Hiron,
    Pot da in suparare, sau trebui sa ma stric,
    Sa ma-nvrajbesc cu-aceia ce astazi ii tin locul.
    Seninele lui zile acum se-ntunecara,
    Nimica de la dansul n-aveam de asteptat;
    Se leapad-alamaia ce zama i s-a stors.

    El judeca cuminte. Cu-asemene purtare
    si astfel de cuvinte, cu bratele deschise
    Fu priimit de-acela ce lui Hiron urma
    si care da crezare acestor defaimari,
    Fara sa socoteasca ca poate cadea singur,
    si iarasi de Menandru va fi hulit atunce;
    Dar omul plecat este a se ademeni!
    Acest din nou prieten cu numele Xenon
    Ajunse in marire, putere si rang mare

    in varsta aceea juna ce trebuie strunita.
    Deci cand zeita oarba din frau il slobozi,
    Poti judeca tu insuti, cum ne-nfranat sarea
    Prin rapi si prin ponoare, lasand cararea dreapta.
    Privind a sale fapte, ades ma lovea rasul,
    Macar ca el pre mine m-avea ca un bufon.
    Necumpatat la pofte, de sine incantat,
    Nerod fara stiinta si rob desertei slave,
    Crescut din cruda varsta cu-ogarii impreuna,
    Neavand nici o idee, el toate critica,
    Cu proasta ingamfare si cu obraz sumet.
    (stiinta si puterea pot fi si despartite.)
    A sale sfaturi numai el preferand din toate,
    Cinstite caruntete sa taca le facea,
    Desi ispita cere cu truda, si ani multi.

    Perierg:

    Destul mi-ai spus de dansul. Vaz ca era acela
    Un natarau de frunte; caci cine se socoate
    Mai mult decat oricare, in capul sau e sec.
    Dar unde ai slujit inca, si ce ai mai vazut?

    Satir:

    De la Xenon iesisem, cand iata ma-ntalneste
    Un targovet cu stare, Milon, ce ma vazuse,
    in vreme cand eu vinul cu apa mestecam.
    Mi se urase-acuma sa fiu tot la boieri;
    La ei norocul este intemeiat pe paie,
    si trebui sa fii matur, sa vezi ce asuprire,
    intampina pe omul oricat de virtuos;
    Far-de minciuni si zgomot nu poti sa fii un ceas.
    De-aceea-mi parea bine ca la Milon sa intru,
    Caci toti spuneau ca este om sfant si om de pace;
    Cazui insa in cursa. Cinci saptamani am fost
    in casa singur sluga, s-o fata mai era
    Ce le facea bucate. Ma odihneam pe paie
    Flamand ca vai de mine; din ziua pan-in noapte
    Eu oboseam cu totul slujind la cinci stapani,
    Dar toata osteneala as fi nesocotit,
    De-as fi putut sa sufar naravul lor cel iute.
    Copiii toti de-a randul, femeia si barbatul,
    Un ceas fara galceava petrece nu puteau;
    De s-ar fi sfadit inca oricat ei intre ei
    si mie imi dau pace sa-mi cat de lucrul meu,
    Tot poate-as fi mai dus-o; dar toata galcevirea,
    Ca norii de furtuna cadea-n sfarsit pe mine;
    Erau smeriti in lume, si-n casa foarte rai,
    O vorba, o bagatela le da prilej de sfada,
    incat de-a lor strigare se zguduiau peretii.
    Parea ca eu se cade sa fiu raspunzator,
    si pentru a lor fapte pedepsele sa trag.

    Intrand odata-n casa, familia vad stransa,
    si lumanari aprinse, un popa in vestminte;
    Atunci am zis in sine: cu buna sama azi
    Au gand sa se inchine; de sfada frica nu-i;
    Cand iata vrand sa treaca un copilas prin casa
    A dat jos de pe masa basmaua mumei sale.
    Pe loc starni furtuna; si tatal mai intai
    Iar mama dupa dansul de tot s-a tulburat.
    Uitand metanii, cruce, si orice rugaciune
    isi ocarau copilul cu feluri de cuvinte.
    De-o parte strigand fratii, de alta cel gresit,
    Cu vorbe si cu vuiet galceava intetesc.
    Se face zgomot mare cat nu se mai aude
    Nici popa ce citeste, nici dascalul ce canta.

    Vazand ca nu-i de gluma si vrand a-i linisti
    Intra la mijloc popa; eu iarasi dupa el
    ii rog sa conteneasca, caci nu-i vro vina mare,
    si mai ales aice la sfanta rugaciune,
    O dragoste se cere, iar nu batai si sfezi.
    Vad insa ca deodata si carti si lumanari
    Cad toate peste popa, si barba i s-aprinde,
    Din plete iese para. Stingandu-le el striga,
    si da pe usa busna cu patrahilu-n gat;
    Iar mie pentru sfaturi, stapanu-mi rasplati
    Lovindu-ma din fuga cu analogu-n spate
    Cat pana jos pe scara m-am dus de-a tavalugul,
    si nu ma pricep inca cum m-am sculat intreg.
    Strangand din colb peruca si coarnele-nvelind,
    Plecai in fuga mare pe ulita la vale.

    Sosind la casa popii, intrai la dansul sluga...
    Dar ce sa-ti lungesc vorba? E vorba de prisos,
    Sa-ti spun cu de-amaruntul la cati stapani am fost.
    Destul ca-n orice parte imi aruncam privirea,
    Gaseam necontenite sujete de a rade.
    Acesta nebuneste averea risipind
    Ce tatal sau cu truda stransese pentru el,
    Cand vine-n saracie se vaieta si plange;
    Iar altul ce aduna gramezi de aur multe
    Pe ele rabda foame, si moare in sfarsit,
    La toata bucatica ce-nghite puind pret.
    inamorat de slava ca de o amoreza
    Dispretuieste unul si frica si odihna,
    in lupte sangeroase alearga, si-ndarat,
    Se-ntoarce far-o mana sau fara un picior.
    Slutit si schiop se misca abia pe-a mortii cale
    Cu inima voioasa ca este in gazete,
    si are nemurire pe doua sute ani.

    De lauda-i acela ce datoria lui
    Cu ravna-si implineste si pentru a sa tara
    Viata nu isi cruta; numele lui e vrednic
    in veacuri viitoare sa fie neuitat.
    Dar eu vorbesc de unul ce merge la razboi
    impins de nebunie si de o slava goala,
    Precum un cal cand scapa pe camp fara capastru.

    Batrinul care este plesuv si fara dinti,
    O fata-n floarea varstei plina de foc luand,
    Pre care mai nainte vecinul o ochise,
    Da pricina urata de-a fi de ras in lume,
    Caci au sa-i zica tata niste copii straini.
    Un altul se fereste de-a insotirii jug,
    Dar incurcat in latul amorului suspina
    si nopti intregi nu doarme, nici alta mai gandeste;
    Cand intristat, cand vesel, dup-a iubitei chip,
    Odihna lui atarna de-un zambet, de-un cuvant;
    Caruntul par vopsindu-si, se unge cu pomada
    si se impodobeste cu feluri de cordele,
    Compune versuri, canta si danta grebanos,
    Facand prezente scumpe si cheltuind bani multi.
    Irisa ca pre dansul iubeste pre o suta,
    Pre care-i maguleste cu zambete viclene
    si tuturor arunca cate un semn din ochi.
    Toti fug de amagirea-i, iar el ramane prins,
    Ca soarecul de mata, in ghiarele cochetei;
    si insa se faleste, si-i multumit de sine.

    Macrin la fata galben, umflat, idropicos,
    Petrece dimineata cu doctorii inchis;
    Se-ndoapa toata ziua cu ierburi de tot soiul,
    De aer, de mancare, de orice se pazeste;
    s-apoi in toata seara Macrin se culca beat.
    Un tanar ia o baba de patruzeci de ani

    Cu zestre insemnata - cand singur are stare. -
    Ea-n casa porunceste cu aspra tiranie,
    si-l face inainte-i sa taca tremurand.
    Un fiiu la parinti singur ce-asteapt-a mosteni
    O mare avutie, odihna sa isi lasa,
    Alearga, linguseste cersitorind un titlu
    Dorind ca sa-l cinsteasca norodul acel prost,
    Dar numai cu nadejdea ramane-adeseori!
    Un altul ce iubeste a straluci in haine,
    Cu aur se incarca, crezand ca nataraul
    in straie aurite nu este natarau.

    Cu patru cai se plimbla un targovet bogat,
    si poarta dupa dansul un numar de slugi multe,
    Toti in livrea cusuta cu armaturi luate
    De pre insemnul care pe usa lui vestea
    Ce fel de meserie avea el mai demult,
    si unde mult mai bine s-ar cuveni sa steie.
    Peretii casei sale acopere cu aur;
    Bani varsa ca sa-si faca o spita de neam vechi.
    si povesteste fapte de mincinosi strabuni.
    Ca broasca se tot umfla, se umfla pana crapa.

    Macari pan' aseara era in ochii lumii
    Bun numai de-adus apa si lemne de taiet;
    A lui nataraie s-a fost facut proverb;
    Purtarea lui cu negru se insemna de oameni.
    Dar iata lui Macari norocul se zambeste,
    si astazi e puternic, sta-n rand cu cei cinstiti,
    Cu cei mai slaviti oameni, cu cei mai invatati.
    Toti laud-a lui minte si zic ca-mparatiei
    Macari a s-aduca folosuri insemnate,
    si c-o cautatura sa-ndrepte orice rau.
    Acel ce-n starea proasta era batjocorit,
    De sus e trimis astazi spre fericirea tarii.
    Cu toate-aceste insa, zavistia munceste

    Pre cei ce ravnind locu-i, voiesc a-l rasturna
    Din postul acel gingas ce nu e pentru el.
    Urechea domnitoare mireasa e dorita;
    Favorul ei toti mirii ca pre a Penelopei
    Cu suflet, cu viata sunt gat-a-l cumpara.
    Pe luciui politic Macari luneca
    si iar in intuneric cazand ca mai nainte,
    Se duce sa-si petreaca viata cu samurii
    in stare defaimata si trai nenorocit,
    Desi aceasta soarta asteapta si pre altii,
    Toti insa catre dansa se-mping si se indeasa.

    Vazui un batran care o suta de ani traise,
    Pe patul sau cum zace de batranete ros,
    incat pe barba scuipa si seamana schelet,
    si insa el desina c-o mana tremuranda.
    Dar ce desina oare? Mormantul ce-l asteapta? -
    Ba nu. - Palat de vara sa-i fie de plimbat.

    De coasa mortii altul vazandu-se-ngrozit,
    s-abia zarind hartia cu slaba lui vedere,
    in loc sa se-ngrijeasca a-si cauta de suflet,
    inchipuieste pompa inmormantarii lui,
    Cati preoti, clerici, dascali si cati arhierei,
    Cat numar de rudenii sa mearga dupa racla
    Bocindu-l in glas mare, cate faclii de ceara,
    si cat de mari sa fie, si ce fel de sicriu?
    Ce candela sa-i puie, de aur sau de-argint?
    Ce epitaf sa-nscrie ca lumii sa arate
    Ca praful din cea groapa a fost un boier mare?

    Din fasa pan' la groapa de patimi stapaniti,
    Mandriei, lacomiei, zavistiei supusi,
    Va mana egoismul pe calea piericiunii.
    si liberali in cuget, voi robi sunteti in fapta.
    Precum usoara pana purtata de zefir,
    Asa de nestatornic e si al vostru gand.

    Cand cereti bogatia, cand banii va incurca,
    Urati singuratatea, s-apoi vi-e greu de oameni;
    Ce vreti adese insisi a spune n-ati putea.
    Azi laudati un lucru, maini altul, si asa
    A voastra socotinta din loc in loc se muta;
    Caci ce e de mirare, aveti dorinti contrarii.

    Furnica-n timpul verii asuda ostenind
    si cate un graunte aduna-n mosinoi;
    Iar cand e trista lumea de-a iernii vifor rece
    De-acasa nu se misca, se bucura in ticna
    De rodurile care in vara-a adunat.
    Voi insa cu a mintii lumina inzestrati
    Nemernicind ca orbii, va osteniti zadarnic
    Nu-n lucruri de nevoie, la care sunteti lenesi.
    Viata va e scurta, proiecturile lungi,
    Vrajmasi sunteti odihnei si-n veci nemultamiti.

    Un negutitor ce are ambare si lazi pline
    De toata bogatia, si poate sa traiasca
    intru imbelsugare, in pace multumit,
    Deodata ii abate a fi judecator.
    Pe loc ii piere somnul, si-n cugetul sau zice:
    "Cat e de bine-n lume sa poruncesti la altii!
    Toti cinste iti arata, prezenturi iti aduc,
    Soldat nu tii in casa, si mult-putin ce-aduni
    E numai pentru tine". Judecator se face,
    Dar punga-i se desarta; atunce se caieste
    si ar dori sa vie la starea cea dintai.
    Aude-mpricinatii la usa lui oftand,
    si trebui sa se scoale, sa lase somnul dulce.
    "O doamne! jalnic striga: De ce-mi parasii breasla?
    La dracu sa se duca oricare cinste, rang,
    Ce-mi fac acum viata mai rea decat in iad!"

    taranul maind plugul sau numarand adetul
    Cu ochii plini de lacrimi, se tanguieste-n sine:
    "De ce pre mine soarta nu m-a facut soldat!
    As fi imbracat bine, nu as purta sucman,
    si grija mi-ar fi numai de caporal si pusca,
    Iar nu tot in picioare pe langa car sa umblu.
    Purceii scroafei mele ar fi atunci ai mei,
    si vaca mi-ar da lapte, gaina oul sau,
    Nu pentru a cneghinei si a vatajitei masa.
    Acum du tot la curte, si tu tarate roade!"

    Conscriptia soseste, il iau, il fac ostean,
    si iata-n gand ii vine bordeiul afumat;
    isi blestema viata in straiul sau cel verde,
    Dupa sucman ofteaza si toata ziua plange.
    "O! cat traiam de bine cand ma aflam in sat!
    Adevarat atunce rau imbracat eram,
    Dar vara la racoare si iarna langa vatra
    Dormeam, s-un pas din casa eu nu faceam pe ploaie.
    Iar daca-mi plateam birul s-adetul la stapan,
    Nu mai aveam pricina de a ma tangui.
    C-o oala de bors numai ma multumeam; si-n casa
    Eram stapan eu singur. Aveam pe un an paine
    si paie pentru vite. Cel mai departe drum
    Faceam la iarmaroace cand sare-mi cumparam
    Sau cand mergeam la praznic in sat de buna voie.
    Viata indracita! acum colinda lumea,
    Camasa poarta alba cand n-ai cu ce-o spala,
    Cu pusca te-nvarteste in niste stramti nadragi,
    si cand in ochi vezi moartea, curajul sa nu-ti piara.
    Nu-ti implini-n veci somnul, ramai flamand adese,
    si-ti cauta de toate, pe-o suta ascultand!"

    Monahul ce deunazi atat de mult dorea
    Sa poarte potcap, rasa, acum alta canta;

    S-ar incuscri cu dracul numai mirean sa fie.
    (Nu-i chip de a fi inger in trup neputincios).

    De mult vorbesc, si insa abia ti-am insirat
    O parte foarte mica din patimile voastre,
    Vointa implinindu-ti; caci pentru a descrie
    Cat e de nerod omul si cat de desantat
    Privit fara de masca, un an n-ar fi de-ajuns.
    Ma crede ca-ndestule am adunat sujete
    Cu ce sa fac sa rada pre Pan s-a lui urdie.

    Dar soarele pe-ncetul s-ascunde dupa deal,
    M-am dezbracat; de acuma iti las un ramas bun.
    Pastreaz-a mele vorbe de crezi ca-ti vor aduce
    Vreun folos; iar altor zadarnic nu le spune.
    Noi sa-ndreptam pre oameni in stare nu suntem;
    Mormantul poate numai sa-ndrepte pre ghebosi.







Satira V de Antioh Cantemir


Aceasta pagina a fost accesata de 1889 ori.