Despre limba romana
de Costache Negruzzi
Daca ne incercam a face oarecare observari asupra limbii noastre, facem cunoscut mai-nainte ca sa fie tuturor stiut, ca n-avem nicidecum pretentia a fi priviti ca niste legiuitori sau cel putin ca niste povatuitori, voim numai sa emitem si opinia noastra alaturea cu a altor filologi, ce au lucrat si lucreaza pentru limba.
Ne aducem aminte de decadinta in care cazuseram in privinta limbii sub domniile straine. in conruptia generala, se corupsese si ea! Nu mai era acum limba lui Dositeu si a lui Cantemir, nici a cartilor bisericesti; era un gerg hibrid, amestecat cu ziceri turcogrece etc. Atunci era de bun ton a vorbi numai greceste sau o romaneasca pestritata. Damele noastre incepura a nu putea pronunta pe s, pe ч, pe џ. Ele ziceau: mozicule, nu stii ca nu se sede zos dinaintea dudutelor?
Asadar, limba mostenita de la strabuni, se capia cu feluri de peticarii eterogene si eram in risc a pierde cea ce aveam mai scump: limba!
in timpul acesta, vro cativa literati transilvani si banateni, vazand cu groaza ca fratii lor - noi din principate - ne ducem de rapa, incepura a scrie mai multe dizertatii prin care ne aratau originea noastra (ce incepuseram a o uita); dar cu toata bunavointa ce aveau de a ne indrepta, scrierile lor aveau si ele defecte, caci si la ei se introdusese iarba rea (desi in mai mica catime decat la noi): si ei aveau carpele de ziceri germane si maghiare si terminatii ungare, cari sunau rau la urechile noastre. Pe langa aceste, noi nu eram deprinsi cu scrieri serioase, noi care in ignoranta si superficialitatea noastra, ne socoteam foarte eleganti si eruditi, cand faceam versuri precum cele urmatoare, model de pedantism si de rau gust:
Agalma ton AjrodthV emjucon ai zwntann
Cum ca esti in vremea noastra, personne ne peut dire non.
Osoi jqanun n s blpoun. s gnwrxoun gi qen
Ce arzi inimile toate, comme un puissant volcan.
A ouson t n deomnwn, t desm touV in'poll
Nu ne lasa sa ne pierdem, en criant toujours helas! etc.
Asadar, treaba ajunsese de a fi de tot comica, incat numai ridicolul ne putea mantui, aplicandu-ne vorba poetului: Castigat ridendo.
Din norocire, un om veni; un om care-si stia in perfectie limba sa; un om ce era totodata poet, jurnalist, literator. El se numea Eliad . Acesta se apuca sa desbrace pe fata lui Chiriac, cum o cheama el, de toate tortoanile straine ce o desfigurau, si aratandune-o intai goala, ca pe Venera de Medicis, pentru ca sa putem apretui formele ei cele frumoase, se apuca sa o investimente cu hainele cu care era deprinsa si care o prindeau. Dar vazu ca nu era destul a ne arata gratiile fecioarei: trebuia sa ne dreaga si gustul stricat, pricepu cu fireasca lui sagacitate ca a brusca lecuirea, era a nu ne mai vindeca, si asa incepu mai intai a alunga o gramada de slove ce nu ne trebuiau, lepada pe Δ, pe И, pe ω, Ψ, ξ, etc., cu toata impotrivirea si strigatele noastre, care insa se potolira indata ce ne incredintaram ca puteam trai fara dansele, si ca e mai romanesc a scrie Teodor, sau Toader, decat Θεoδωρ... etc. Apoi puse a ne arata mladierea limbii prin traduceri din Lamartine si Byron.
Ca prin farmec, indata mai multi juni plini de inima se grupara in giuru-i. Ei se pusera la lucru cu o activitate febrila. Alexandrescu, Boliac, C.A. Rosetti desfasurara toata incantarea poeziei. Aristia ne facu sa facem cunostinta cu Omer si cu Alfieri. Balcescu - pre care l-am pierdut - ne vorbi de Istorie, Cogalniceanu aduna pretioase documente in Arhiva romana; edita si colabora la Dacia literara; in sfarsit, el dezgropa si dete la lumina Cronicele noastre , opera colosala. El si cu alti juni studiosi fonda ziarul literar Propasirea, in care Alecsandri publica primele sale poezii ce avura atata rasunet si care il ridicara indata la titlul necontestat de intaiul poet national al Romaniei, etc. etc.
Cand gandeste cineva ca toate aceste se facura in vreo doi, trei ani, se mira de ceea ce poate romanul, cand voieste.
intamplarile anului 1848 au fost fatale literaturii romane. Politica predominand, literatura amuti. Ei bine! Ce s-a facut pentru ea in curs de patrusprezece ani? Perfectionatu-s-a limba? Statornicitu-s-au regulile ei? Nicidecum! Atata numai ca am gonit slovele si am luat literele, fara a pune si bazele, dupa cari sa le intrebuintam in limba noastra. Atunci am vazut scriind fiecare cum ii plesnea in cap; fiecare isi inchipuise o ortografie. si apoi deodata ne pomeniram inundati de o multime de scrieri; si ce scrieri? Traduceri de romanturi rele, in care traducatorii cadeau dintr-un exces in altul; caci in adevar lipsira zicerile turco-greco-slave, dar se introdusera cele latine-franco-italiane. Ne treziram cu poezii de felul acesta:
Charmata damicela
Cu ochi ca de gazela,
Te am, o columbela,
Divina si mult bela... etc.
Nu samana oare aceste cu " Agalma toV AjrodthV" pe care am citat mai sus?
Precum vedeti, eram departe de Camesa fericitului, de Legenda lui Manoli , de Anul 1840. in darn Bolintineanu, Cretianu, Dascalescu se incercara a netezi poesia asta trasa de par. Frumoasele lor scrieri erau inabusite sub namolul versificatorilor rai; incat cand voia cineva a-si odihni spiritul de atata sbuciumare, era nevoit a se inturna la Curierul de ambe secse, la Propasire, la Magazinul istoric , la Romania literara; pentru ca ce interes aveau pentru noi Muschetarii lui A. Dumas, Lelia D-nei G. Sand, Misterele Parisului a lui E. Sue, traduse intr-o limba ce, cu toata bunavointa, nu se poate numi romaneasca? Zau! stand a judeca cata osteneala si-au dat traducatorii atator romanturi, si cat timp au pierdut indesert, timp si osteneala ce ar fi putut fi intrebuintate spre a ne face cunoscute niscai opere bune, nu poate cineva decat a regreta activitatea in darn cheltuita atator oameni laboriosi!
Sa venim acum la teatrul roman, care avu o mare inraurire asupra literaturii, si dupa ce vom ispravi si cu el, vom arata care ortografie ni se pare mai conforma cu limba noastra si publicul literat va decide in omneputinta sa.
La 1833, fratii Foureaux facura intr-o casa veche o sala de Teatru (de care Iasii era lipsit), ca sa joace pantomima si dantul pe franghie. Noutatea lucrului facu sa prospereze intreprinderea acestor industriasi, incat se incercara a da si mici vodevile ce ocupara teatrul mai multi ani. Atunci incepura a se gandi si la un teatru roman. G. Asachi cu asistenta a cativa amatori si a cati-va scolari ne dete mai multe bucati traduse, care cu toata slabiciunea actorilor de stransura si mijloacele de care dispunea, ne dovedira ca lucrul nu e asa de cu neputinta precum se credea, si ca limba romana rasuna tot asa de bine la ureche ca si sora sa italiana. insa, nemarginindu-se in reprezentatii de puterea actorilor sai, vroi sa ne arate drama si opera. Vazuram pe Petru Rares si pe Norma . Dar aice, cu toata indulgenta auditoriului, trupa de amatori facu un mare fiasco, si publicul fara a-si raci dorinta de a avea un teatru national, simti stamparandu-i-se entusiasmul.
Guvernul se asocia cu dorinta publica. El numi un comitet teatral , care sa se ocupe cu alegerea pieselor, cu infiintarea personalului etc. indata insa ce junii membri ai comitetului primira cu placere asta onorifica insarcinare, tot el, guvernul, prefacu comitetul in intrepriza si pe membrii lui in directori fara voie. Gluma era cam groasa, caci acum nu era vorba a cheltui numai timpul, era a deslega si punga. Cu toate aceste, iluziile junetei - erau juni atunce - care aborda cu curagiu orice intreprindere, cand ea are de scop un bine public, facu pre improvizatii impresari a se apuca cu tot dinadinsul de lucru, mai ales cand era in joc si amorul lor propriu. Ei erau indatoriti a tine doua trupe, una franceza si alta romana, si pentru asta li se da o subventie de patru ori mai mica decat este astazi.
Adusera o trupa franceza, care juca vodevilul, drama si opera comica; si publicul isi poate aduce aminte, ca de atunci n-a avut mai buni actori. insa nu era acesta greul! Gerul era teatrul roman pentru care trebuia creat tot: decoruri, piese, personal etc.
Ce era de facut? Nu se mai putea lua baietii de pe bancile scoalei ca sa se urce pe scena; ei aveau de invatat lectiile lor, iar nu piese de teatru. Impresarii nostri se gandira mult; si dupa mai multe idei, care de care mai ciudate, caci unul propunea sa tocmeasca oameni pre care imbracandu-i in hainele respective sa iasa pe scena pentru forma, si rolul lor sa se citeasca de un lector ad-hoc intre culise, altul zicea ca sa se tipareasca piesa si sa se imparta la privitori care sa o citeasca in sunetul orchestrei etc. etc. in sfarsit, primejdia fiind mare se decidara, ca generalii cand au a face vreo intreprindere riscata, sa faca apel la junii de bonne volonte . Apelul lor fu auzit. in curand mai multi tineri se infatosara si o trupa ca prin minune se gasi infiintata. M. Kogalniceanu. -V.Alecsandri.- C.Negruzzi.
Dar cu toata buna lor vointa, acesti enfants perdus nu cunosteau nici rudimentele artei dramatice. in lipsa altora, impresarii nostri se facura profesori de declamatie si de mimica: s-apucara a invata pre actori aceea ce si ei stiau, sau mai bine zicand nu stiau. Ce e dreptul, la inceput actorul uita ca nu trebuie sa stea decat cu fata spre public; actorita, in loc sa iasa pe usa, iesea prin parete, dar publicul era indulgent; el radea si aplauda.
Acum trupa cam schioapa, cam nemernica, era plina de dorinta a se produce si plina de speranta in viitorul ei. Decorurile se barbuilase, se carpise, nu mai lipsea decat Materia... piesele! La toate se gandise, afara de repertoriu.
Adunandu-se toate traducerile ce se gasira pe la librarii si aice si peste Milcov, se vazu ca nu se putea da nici Orest, nici Mahomed, nici Alzira. Chiar cele mai usoare din piesele lui Moličre erau grele pentru nouii actori. Nu ramase alta decat tot impresarii sa se faca si autori si traducatori. Se pusera tustrei pe lucru; alesera din repertoriul francez si german acele ce le parura mai lesnicioase, mai potrivite cu puterea nouilor actori, si traducand, prelucrand, uneori localizand, reprezentatiile incepura; publicul se multumi, actorii se incuragiara si treaba mergea struna.
Douazeci si mai bine de ani au trecut de atunci. in timpul acesta, acesti oameni au avut mult mai serioase ocupatii in tara lor. Sunt sigur insa ca tot nu uita timpul acel ferice, a caruia suvenire singura mai poate aduce un zambet pe vestejitele lor buze, mai poate sa le descreteasca fruntea plesuvita!
Sa ni se ierte asta digresie.
Putin cate putin, trupa se imbunatati. Dintre actori se desvelira adevarate talente. Poni, Teodorini, Lukian, Sterianca, Gabriela etc. puteau aborda acum orice rol fie el cat de greu. Repertoriul se imbogatea, si Alecsandri incepu a ne arata frumoasele lui opuri. Iorgu de la Sadagura fu intaia sa piesa originala. Ea avu un mare succes, caci autorul, biciuind xenomania, ridiculiza defectul ce aveau si au inca junii educati in strainatate de a gasi toate cele rele in tara lor.
Aceste toate avura o influenta mare asupra limbii. Daca unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor si indata venea dialogul elegant, fara pretentie si natural. Comedia nu ajunsese a fi burleasca, si drama era tragica, fara a fi sbuciumata si hidoasa. Publicul isi aduce aminte de Poni, mort in floarea vietii in Angelo, Lazar pastoriul etc. de Teodorini, in Jucatorul, Saul etc., cand la teatru petreceam si noi cateva ore placute din cele mai multe neplacute a vietii.
Acum impresarii nostri multamiti ca au pus temelia teatrului national, se retrasera. Alte directii ii urmara, care nu avura a se lupta cu greutatile ce intampinasera ei. O noua sala de teatru se cladi si M. Millo lua directia.
Negresit ca ea nu putea cadea in mai bune maini. M. Millo, autor si actor, era singur in stare a consolida edificiul, ridicat cu atate ostenele. El ne arata pe scena mai multe piese precum Piatra din casa, Samson, Chirita, Niscorescu etc., avura succese fabuloase. Concursul lui Alecsandri, l'enfant gate a nostru, facea ca era destul sa se arate numele lui pe afis pentru ca sa se umple sala, unde rasuna si incantatoarea vioara a lui Flechtenmacher. intr-un cuvant, teatrul romanesc era in floarea lui.
Daca insa un curios ar fi observat cu sange rece mersul sau, ar fi vazut cu intristare ca nu are baze solide. in adevar aveam o trupa recrutata dintre tineri inamorati de arta dramatica, aveam o sala spatioasa, dar trupa actorilor nu avea decat aplaudele publicului, si cand se inchideau portile teatrului, oamenii acestia ramaneau pe pavea, fara sa se mai gandeasca nimeni la dansii. Sala cladita intr-un capat departe de centrul orasului avea pe langa aceasta si alte defecte. Lasand ca era lipsita de acustica, dar era umeda si rece; actorii capatau junghiuri, junghiurile aduceau oftica, si in curand Poni, P. Neculau, Marghioala, Sterianca, N. Teodor etc. se facura tristele ei victime!
Cu cine se inlocuia desertul ce se facea in rangurile acestor luptatori? Cu alti devotati tineri, cari aveau aceeasi perspectiva: lipsa si oftica?
Unii dezertara; Millo si Teodorini se dusera departe sa caute un mai bun noroc. Altii, inturnandu-si ochii lacramati de la scena ingrata ce fusese primul si singurul lor amor, fugeau cu o imprecatie, vade retro! si cautau a gasi vreo alta cariera care le promitea cel putin un adapost si o bucata de paine la batranete.
Asadar, teatrul roman incepu a decadea, caci el nici avea chip a se subtinea, fara un conservatoriu, fara o scoala cari sa formeze actori pentru a inlocui pre cei ce desertau, pe cei ce mureau! si daca din cand in cand se mai da reprezentatii romane, ele erau numai o intreprindere hazardoasa a unor oameni curagiosi, pe care curand o facea sa cada indiferenta Philaminfelor amoroase de scena straina, ce gaseau ca a merge la teatrul national nu era de bon ton.
C'est une chose, ma chčre, horrible, une abomination!
Pesemne n-ai bagat de seama ca lui Jean ii zic Ion? stim ca un project ce se facuse pentru teatru, zace ingropat in arhivele Ministerului de externe ca si dorinta exprimata de Camera de a se cladi o noua sala pe locul teatrului vechi. Sa speram ca le va veni si lor randul de a iesi din mormantul lor.
Pana atunci, sa vorbim de limba si de ortografia ei.
Nu ne-om incerca a dovedi origina limbii noastre; filologi studiosi si oameni mai competenti decat noi au facut-o aceasta. Vroim sa vorbim numai de oarecare anomalii ce exista in literatura limbilor nu mai putin curioase decat acele ce uneori intalnim in natura. Asa d.e. vedem limba polona scrisa cu litere si limba romana cu slove, cand ar fi trebuit sa fie tocmai din contra.
Care sa fi fost cauza acestei monstruozitati si cui suntem datori cu acest nou pacat? Tot acelor carora le suntem datori multe de toate: clerului bigot si ignorant. Papistii nu lasara pe poloni sa scrie cu slovele lor, temandu-se de slavii ortodocsi de cari ei erau incungiurati. Grecii asemenea indemnara pe romani ca sa se Gr. Alexandrescu.
Serveasca cu slovele cirilice, ca nu cumva sa se strecoare printre ei odata cu literele si ritul apusean. Astfel, slavul adoptand alfabetul latin, fu silit a-l impestrita cu felurite semne pentru ca sa poata raspunde la pronuncia lui groasa si guturala, iar romanul se vazu incarcat cu o multime de vocale urate cari nu erau ale lui incat acum cand am reluat literele strabune, ne gasim intr-o mare valmaseala si suntem nevoiti a intrebuinta si noi tot soiul de accente, cand deasupra, cand dedesubtul literelor, pentru ca sa putem arata tonurile acele groase ce au prins radacina in limba noastra. Asta prozodie de porunceala se facu cu atat mai grea, cu cat fiecare inventa o etimologie si o tecnologie proprie a sa.
Ne aducem aminte ca - sunt acum mai 20 de ani - noi am fost chemat luarea aminte a literatilor nostri asupra unei slove blastemate care a substituat mai la toate vocalele noastre si care singura ne sileste a orna aceste nenorocite vocale, qui n'en peuvent mais ! cu feliurite caciuli, care de care mai cornorate sau mai ascutite. N-avem nevoie s-o mai numim; lectorii nostri o vor cunoaste. Pana cand deci va veni timpul s-o alungam ca sa scapam de dansa, s-avem rabdare si sa ne servim pe vrute pe nevrute cu accenturi, ferindu-ne insa de a abuza prea mult de ele. Ar fi foarte de dorit ca din toate provinciile Romaniei alegandu-se cate un filolog, sa se alcatuiasca un comitet care sa stabileze odata ortografia si prozodia noastra; si daca s-ar face aceasta si acei barbati invatati ne-ar face onoare a ne intreba care e ideea noastra in acest obiect, ne-am marturisi simbolul credintei noastre literare cam in felul urmator:
Credem in origina limbii romane si marturisim literele strabune, dar nu ne plac inovatiile nepotrivite cu natura limbii, si anume: Urmeaza: si fireste ca limba lui cea pura se ingrosi si se abastardi, incat...
1. Nu ne place intrebuintarea consoanelor duple, ce sunt numai o invalmaseala si o greutate la invatarea gramaticii. Numai la foarte putine si rare ziceri straine le-am primi ca o esceptie.
2. Suntem contra lui ŭ pe care il socotim numai o implutura de prisos, si nu l-am intrebuinta decat ca sa deosebim pluralul din singular, d.e.: eram eu, eramŭ noi etc.
3. Nu ne putem invoi cu ciune si cu iune; pentru ca daca avem cateva ziceri cu asta terminatie, ni se pare ca n-ar fi un cuvant ca sa ne lungim toate substantivele cu un cot mai mult cand mai ales ea nicicum nu le-ar face mai frumoase si cand in latina asemenea terminatii nu esista.
4. Asemenea chiar sub amenintare de a fi numarati intre ignoranti si ruginiti, nu vom zice: apt, aptiv, respept, carapter, etc. in loc de act, activ, respect, caracter, caci daca am zice aceasta am fi siliti sa zicem poate si naciune in loc de natie, si cine mai stie cate altele.
5. Mai credem ca daca ḑ se pronunta ca z in cuvintele ce deriva din latina, n-ar trebui a se scrie vezand in loc de vedand etc., pentru ca de nu era a se pazi etimologia, era de prisos a relua literele si a lepada slovele. Asemenea ni se pare ca nu e generos a abuza de bietul d. Sa nu facem pre Zoita si pre Zamfira Doita si Damfira , precum nu s-ar cuveni sa scriem ḑabala, ḑimbet, ḑiḑanie in loc de zabala, zimbet, zizanie etc. Daca suntem siliti ca sa zicem zeama de varda in loc de curechi murat, cel putin sa nu scriem deama de varza
Despre limba romana
Aceasta pagina a fost accesata de 4143 ori.
