Alexandru Donici

Alexandru Donici

de Costache Negruzzi

Cand la 1812 Turcia in urma rezbelului ce avusese cu Rusia viola toate tractatele si capitulatiunile noastre, cedand puterii invingatoare jumatate din teritoriul Moldovei, si cand magnatii natiunii romane strivite si umilite, in loc de a protesta, precum facuse Ghica batranul cand se luase Bucovina, nu gasise nimic mai nimerit, decat sa se adreseze la Poarta, cerand in locul pamantului cedat sa se dea Moldovei cateva judete din Muntenia . Multe familii ramasera in Basarabia. intre aceste era si familia Donici, de origine veche si nenorocita.

Pe atunci Alexandru Donici era copil. Parintii sai neputandu-l invata limba sa (pentru ca scoalele romane erau condamnate, Basarabia trebuind neaparat sa se ruseasca), l-au trimis la Petersburg, unde alte invataturi afara de cele militare neesistand, a trebuit vrand nevrand sa-l faca ostean. Au plans mult bietii parinti cand au luat asta hotarare; a plans mult si el, departandu-se de casa parinteasca; dar ce era de facut alta decat sa se supuie soartei sale? S-a dus la Petersburg si a intrat in corpul de cadeti. insa avea el oare vocatiune pentru arta militara? Vom raspunde copiind un fragment din scrisoarea ce am primit de la dansul, cand dupa cativa ani a capatat rangul de ofiter.

- ... Cand de pe malurile verzi si inflorite a Bacului si a Rautului, unde ma scaldam vara sub caldele adieri a zefirilor, m-am vazut deodata pe tarmurile neguroase ale Nevei, unde se vede atat de rar soarele, unde in locul dulcii limbi cu care ma leganase mama, nu auzeam decat o limba aspra ca si climatul; cand ma vazui parasit intre straini ce nu ma intelegeau, silit de dimineata pana in sara a face marsuri cu mai multe oca de fier pe umar si a invata manevrarea pustei in douasprezece timpuri, desperarea ma cuprindea si zeu! nu stiu daca arma pe care o purtam toata ziua, n-as fi intors-o ca sa o slobod in pieptul meu, daca ar fi fost incarcata. Viind la cazarma ma aruncam pe tristul meu pat; camarazii mei radeau, cantau si se jucau, iar eu plangeam, gandind la tara mea, tara unde era Fat-Frumos si Ileana Cosanzana...

Astfel se petrecura zilele sale, dupa ce, dupa multi ani de suferinta, fu numit praporscinicu (sub-locoteninte) si trimis la polcul N. de infanterie. Din norocire regimentul acela era tabarat aproape de Basarabia. Donici abia se prezenta comandantului si, cerandu-si concediu, alerga sa-si vaza parintii, insa nu gasi decat mormantul lor! Pierzand singura mangaiere ce-i mai ramasese, se lasa de oaste, si peste putin trecu in Moldova.

Nu ne aducem aminte daca mai traia inca unchiul sau Logofatul Andronachi Donici, care singur cu batranul Flechtenmacher stia pe atunci Pandectele, incat umbla asupra-i si-o epigrama care zicea: Daca ai vro judecata, Mergi la Donici de-o arata; Ca el pana si-n pilaf Va gasi vrun paragraf... etc.

Nu stim unde gasea el paragrafurile, stim numai ca era un om versat in jurisprudenta, si ca o prescurtare de legi ce el a publicat, este si astazi cautata in tribunalele Basarabiei.

Aici Alexandru Donici gasi rude si amici, dar gasi mai ales limba sa. Voind sa-si faca o pozitiune sociala, intra in serviciul ramului decanic, si dupa ce isi pierdu sotia ce o luase, se insura de al doilea. Acum greutatile casei incepura: copiii se nasteau pe tot anul, si el nu era avut. Cu toate aceste cu mica leafa ce avea, cu venitul unei Tatal cunoscutului nostru artist, mosioare, si mai ales cu o mare cumpaneala si economie isi tinea casa; iar virtuoasa lui sotie se trase la tara, consacrandu-se numai la cresterea copiilor sai. Singura lui recreatiune era poezia. Debutand prin Caruta postei , cantecel care curand se facu popular, traduse apoi tiganii de Puskin, poem atat de frumos si de natural, dar toate aceste erau mai mult pipairi, pana ce incercandu-se cu apologul, se desveli adevaratul poet.

Pe atunci, mai multi juni romani ce-si terminase studiile in strainatate, inturnandu-se in tara isi propusera a da un impuls literaturii lancezande. Kogalniceanu incepu a preda un curs de istorie in colegiu; publica Dacia literara si Arhiva romana, colationa si da la lumina cronicele noastre uitate de atata timp. Alecsandri stigmatiza ignoranta prin Iorgu de la Sadagura, cea intai veriga a acestei pretioase salbe de bucati teatrale cu care el impodobi scena noastra. Donici biciuia viciurile prin fabulele sale s.a. Peste Milcov, Eliad , demn urmator a lui Lazar, corecta limba. Boliac, Alexan- drescu, Rosetti s. a., urmand Carlovilor si Vacarestilor ne aratau in scrierile lor neimitabila frumuseta a limbii. in Transilvania si Banat, Baritiu, Murasanu s.a. subtineau nationalitatea. Numai in Basarabia, abia batranul Stamati mai da semn de romanism; Hancu si Hajdau amutise. Se intreprinse publicarea unei foi literare, la care conlucram noi toti care scriam. Ea fu primita cu incantare de public, dar vantul pe atunci nu sufla la liberalism; ideile noastre nu erau gustate de un guvern care nu putea uita nici Satirele lui A. Cantimir , nici scenele din viata lui Lapusneanu si a lui Ghica Cogalniceanul si luand drept pretecst o nevinovata poveste , sub cuvant ca atacam religiunea suprima foaia; aceste insa raman a se descrie de acel ce va intreprinde de a publica istoria literaturii romane, opera de care suntem lipsiti pana acum.

Anul 1848, atat de priincios libertatii popoarelor, a fost funest pentru litere. Toata lumea se arunca in arena politica. Lira lui Lamartine se discorda, si telescopul Arago prinse ceata. Prea putini din romani ramasera credinciosi cultului muzelor, si intre acesti putini nu trebuie a uita pe Donici. El facea din cand in cand cate o fabula, si dupa ce o cetea amicilor sai, o ascundea degraba in portofoliu; si astfel a urmat, pana ce oara mortii a sunat!

Nu ne-am incercat a scrie biografia lui Donici; asta o vor faceo altii mai competenti decat noi. Nu vom termina insa aceasta schita ce e numai o trista amintire, fara a reproduce cele ce am scris la moartea lui in ziarul Trompeta Carpatilor:

" Alecu Donici nu mai este! Plangeti, dobitoacelor! Voi, carora el stia a va da atat spirit! Istoricul vostru a murit.

" stim ca ne va spune ca avem multi poeti, infinitus est nume- rus ,atat de multi, incat nu mai putem alege pe cei buni din cei rai. stiu ca sunt si destui prozatori, insa operele lor sunt atat de grele de mistuit, incat preferim a ceti Alecsandria, decat multe alte scrieri pretentioase. Este aceasta un viciu al gustului nostru? Se poate. Dara ne vine sa zicem si noi cu poetul: Si Peau d'ane m'etait conte, J'en aurais un plaisir extręme.

" Tot asa e si cu fabulele lui Donici. Cine nu-si aduce aminte de Gastele , de Pufusor pe botisor, de Judecata momitei, de Carul cu oale , de Magarii din Parnas, de Lupul nazir, s.c.l., s.c.l., ar trebui sa le insiram pe toate.

De la Esop, pe care-l silabisim pe bancile scoalei, pana la Lafontaine, Kraloff, Donici, apologul ca si proverbul a fost totdeauna intelepciunea natiunilor. in fabula vezi pe judecatorul prevaricator, pe dregatorul nedrept; si acei pe cari nimene n-ar cuteza a-i numi pe nume, apologul ii arata, ca intr-o oglinda, sub masca unui lup, a unei momite, si toata lumea ii cunoaste. si sa nu creaza cineva ca e lesne a face o fabula. Francia avu multi fabulisti: nici unul insa nu ajunse pe Lafontaine, si sa va spun pentru ce? Pentru ca fabula nu sufere secatura si umplutura: ea cere pe langa talent o bunomie, un stil simplu; ea e datoare sa spuna numai ce trebuie, nici o silaba mai mult. si cine avea mai multa bunomie decat Donici! in bordei ca si in palat, fabulele lui sunt cetite si intelese.

"Cand dupa un fatal duel, A.Puskin, poetul rus a murit, guvernul a ordinat sa se imprime operele lui cu cheltuiala statului si sa se vanda in profitul urmasilor sai. Aceasta scuti pe familia ilustrului poet de a cersatori ca sa capete painea de toate zilele. Oare acea ce facu pentru Puskin sub tarul Muscalilor, sa nu se faca pentru Donici sub Principele Romanilor?"





Alexandru Donici


Aceasta pagina a fost accesata de 3549 ori.