Pirostia Elenei de Jean Francois Marmontel

Pirostia Elenei de Jean Francois Marmontel

de Costache Negruzzi

Dupa stricarea Troadei, in vreme ce ramasiturile zidurilor, a capistilor si a palaturilor sale inca abureau si cand supt aceste naruiri vapsite de sange, Priam, norodul si copiii sai erau ingropati, cand femeia si fiicele sale se duceau in robie sa slujeasca pe niste biruitori fuduli si cand acesti insusi biruitori erau sa pieie, unii in palaturile lor, altii pe mari, unde cu ticalosii sa umble din tarm in tarm, in voia valurilor, a vanturilor si a furtunilor, - in sfarsit, cand pe campii Troadei, Ahilevs, Hector fiul lui Telamon erau culcati in tarna si ca o multime de eroi amestecau dusmaneasca lor tarna intr-un singur mare mormant, Elena si cu Menelau, impacati impreuna, se intorceau cu liniste si cu chef la Lachedemonia si, jaluindu-se cu dulceata ca el au putut-o crede necredincioasa, el cerandu-si iertaciune ca au crezut niste aratari inselatoare si fagaduind ca nu se va mai indoi de dragostea, nici de credinta sa, amandoi, in sfarsit, traind cel mai frumos al lumii, parandu-le putin numai rau ca pentru un asa mic lucru au urmat atata huiet, trecand insa printre Chiclade, ei au fost rapeziti de o strasnica furtuna. si, cum ei vedeau minuntul in care corabia lor era sa se sfarame de stancele ostrovului Co, ei au facut o rugaciune lui Posidon:

- O, cel mai nestatornic din nemuritori, i-au zis incetisor Elena, ajuta o femeie care iti samana.

La aceste cuvinte ea i-au afierosit o pirostie de aur, pe care o scapase din prada Troadei, si i-au aruncat-o in mare. indata marea s-au linistit. Asadar, 600 ani dupa aceea, cum o corabie de la Milet trecea pe langa ostrovul Co, in minuntul ce un pescar al ostrovului arunca mreaja sa in mare, milesienii cari erau in corabie au zis pescarului sa li vanda ceea ce intr-un noroc se va gasi in mreaja sa. El s-au primit, si in fundul mrejii, cand au scos-o, s-au aflat pirostia Elenei. Pricina necurmata intre Co si Milet pentru aceasta comoara, unii zicand ca pescarul nu intelesese sa vanda decat pestele ce l-ar prinde; ceilalti improtivindu-se ca el vanduse tot. Razboiul era sa urmeze. Pentru ca sa scape de aceasta nenorocire, au alergat la Pithia, si oracolul i-au impacat, poruncind sa se deie dar celui mai intelept dintre intelepti. Dar care era cel mai intelept dintre intelepti? Aceasta intrebare nu era mai putin grea de a se deslega decat aceea a mrejii. Au socotit mult pentru ca sa stie la care din cei sapte intelepti care infloreau atuncea sa deie protimisis.

- Ei ne vor lamuri ei insusi pentru alegere, au zis unul din sfetnici. Sa incepem de la cel mai de aproape. Thales este la Milet: sa mergem ca sa-i punem inainte sa primeasca darul nostru.

- O tu, i-au zis ei, al caruia duh au patruns in sanul naturii si i-au luat cele mai adanci taine, tu, care ai descoperit ca apa este singur elementul si ca ea este principiul celorlalte stihii; tu, carele dai lumii un suflet peste tot si care socotesti ca acest suflet este impreunat si fireste lipit la materie, dupa cum sufletul omului este lipit la trupul sau, daca toate aceste sunt adevarate, dumnezeiescule Thales, primeste de la noi aceasta pirostie de aur, pe care Apolon ni porunceste sa o afierosim celui mai intelept dintre intelepti.

- Prietenii mei, au raspuns Thales, daca toate aceste ar fi adevarate, daca as fi eu insumi incredintat si daca aceea ce eu invat as intelege bine, m-as socoti cu adevarat intelept. Dar eu in zadar am vrut sa gasesc enigma cea mare a firii: nici afara de mine, nici in mine insumi eu nu vad mai curat decat voi. Eu va spui acole secretul scolii, caci, cu Apolon, fiindca el va trimete, nu este nimic de a ascunde. Eu am cercat sa fac foc cu apa, dar eu sunt inca de a intelege cum in soare apa face un iaz de lumina. Sufletul care am vrut sa-l dau lumii pentru ca sa regularisesc miscarile si sa misc oranduielile sale, ar fi fara indoiala un frumos lucru, daca eu as putea sa-mi talmacesc cum acest suflet lumesc este tot acelasi in vultur si in cioara, in tigru si in elefant. Dar acesta este nodul carele ma opreste; aceasta este singurarea fiintii sale si felurimea cea nesfarsita a acestor metamorfosari care intuneca intelegerea mea. Perierghia nu-i stiinta, si invataturile in care eu ma adancesc sunt de acele poate in care rezonul cel slab al omului nu va afla niciodata decat un haos fara margeni si o lata intunerecime. Aceea ce o numesc intelepciunea mea ar putea deci sa nu fie decat nebunia mea. Caci aceasta este nebunie decat a vrea sa cunoasca aceea ce nu este dat omului ca sa stie. Cu toate acestea, pentru ca sa nu gonesc ucenicii mei si cum, poate, dupa vremi, vreun colt al panzei cei mari poate fi ridicat, eu li dau pilda nadejdii si a curajului. Dar, in cararea ce eu li trag, eu adeseori ma ratacesc insumi, si eu nu stiu mai mult unde sunt. Duceti afierosirea voastra la Solon. El este care merge drept la folos; invatatura lui este aceea a omului, si scoposul lui este de a face mii bun, mai drept si mai fericit.

Solii ambarcarisiti pentru Atena, s-au dus sa vada pe Solon si, numindu-l cel mai intelept dintre intelepti, ei i-au dat pirostia cea de aur.

-Tocma bine ati nemerit minuntul, le-au zis puitorul pravilelor Athenei, eu sunt gata sa nebunesc; eu vin dinlocul obstesc unde nu am vazut decat niste nemultamiti. Oamenii marii se jaluiesc ca am favorisit pe oamenii de la tara, aceia ma invinovatesc ca am prea purtat grija de targoveti, si in politie inca-i si mai rau; fiestecare ar vrea pravile facute in favorul sau si spre pagubirea celoralalti. Dar inca tot nu-i nimic, caci si in insusi casa mea, eu nu sunt niciodata in pace. Voi vedeti aceasta tanara roaba care se manie si plange intr-un colt. Aceasta-i un mic drac; ea imi rastoarna capul. Ea inca nu-i de l8 ani, si aceasta ma ocaraste, si aceasta vrea sa aiba mai multa minte decat mine.

-Asa, asa, au zis Glicheria, am de o mie de ori mai multa, caci incalte eu sunt dreapta, eu nu nacajesc pe nimeni, si eu las pe fiestecare sa faca ce-i place. La aceste cuvinte lacramile iar s-au indoit.

- ii pacat de a o mahni, au zis unul din deputati, caci ea este atata de frumoasa, - cu adevarat frumoasa. si crede ca este. Dar ea nu stie ca rautatea sa o face sluta.

-Ei bine, daca sunt sluta, au raspuns suparata, de ce nu ma vinzi? Ce nu ma lasi sa ma duc?

-si unde te vei duce, mica nebuna? Care este stapanul care va fi asa de bun si asa de milostiv ca mine?

- Ce bunatate, ce mila - care nu-mi lasi cea mai mica slobozenie?

- si stiti voi, au urmat Solon, care este slobozenia ce ea o cere? Aceea de a vedea la mine un mic obraznic pe care il iubeste si care tot una umbla primprejurul casei mele. indata cum ies pentru ca sa ma duc la Sfat sau la Lichion, intr-acelasi minunt soseste; el este primit si, cand ii prind impreuna, ea imi zice pentru dezvinovatirea lui, ca-i mai tanar si mai frumos decat mine.

- Cu adevarat, au strigat ea, el ii mai tanar si mai frumos. Cheama-l ca sa vedem, si ca acesti straini sa ne judece.

- Lipseste, necinstite, au zis Solon manios, si sa nu te mai aud.

- Acest neastamparat pe care ea il iubeste, au urmat el, este un tanar om cu numele Pisistrat, pentru carele am avut mii de bunatati, pe care l-am invatat si care isi bate joc de invataturile si de pravilele mele si de pravilele tale! Asa de a purure imi pofteste acest cuvant al Schitului Anaharsis cum ca pravilele sunt o mreaja a paingului, in care muscutele se prind, iar prin care mustile cele mari vor scapa totdeauna.

- si de ce nu-ti inchizi usa la acest obraznic?

- Bine, de-i voi inchide usa, va intra pe fereasta. De ati sti catu-i de mester si de inselator! El au castigat pe toti robii mei; rugaciunile, lacramile si darurile nu-l costisesc nimica. El ii plin de duh si de placeri; si eu insumi, cand il ascult, el are darul de a ma linisti. - ii multa nevoie, imi zice el, cinstitul meu dascal, sa ne sfadim pentru o roaba? Daca noi am fi: dumneata tanar ca mine si eu batran ca dumneata, nu ti-as lasa-o? Vezi care mai bine din noi amandoi poate sa-i placa!

- Voi simtiti ca aceste rezoane sunt suparatoare. si pe urma, daca-l voi desnadajdui, el va merge sa ma invinovateasca, sa ma propovaduiasca prin norod. Va zice ca-s amorezat si zuliar. Cat ii de tanar insa, el are mai mult credit decat mine; el asculta pe cei nemultamiti, ii aduna, ii desmiarda si pe urma vine sa-mi spuie ca nu voi face nimic cu acest norod, daca el nu se va amesteca; ca, lasand pe atinei la fireasca lor istetime, eu nu-i cunosc; ca ei sunt zadarnici, usori, nebuni, capritiosi, nemultamitori, prieteni ai neoterismosurilor; ca ei nu vor face decat numai nebunii, daca nu vor avea in capul lor un om istet si statornic, care sa-i stie povatui, ca acest om va fi el.

- Iata un nebun foarte hotarat, au zis solii.

- si foarte primejdios, au urmat Solon. El are, dupa cum v-am mai spus, mestesugul de a lingusi obstea, si acesta este mestesugul de a o stapani. El se lauda, el spune ca o va in vaii ca cu o mreaja, si dupa ce m-au maniat prin infricosarile sale, el ma defaima ca nu-l iubesc si se jura pe cei mai mari dumnezei ca eu voi fi totdeauna prietenul sau, desi far voia mea. Voi vedeti ca un om care se tulbura asa si se sinchiseste de doua tinere capetenu este inteleptul ce voi il cautati. Va sfatuiesc sa va adresarisiti la Thales Milesianul, caci el isi stapaneste sufletul in pace si este fericit cu sine insusi.

- Noi de la dansul am inceput, au raspuns deputatii, dar si el ca si tine, ne-au marturisit nebunia sa.

- si oare are si el o mica roaba care sa-l faca sa turbeze, un rau care sa i-o desmierde si un norod neanduplecat pe care nu-l poate pune la cale?

- Ba nu, dar el are tot atata nacaz in parechea elementurilor, cat ai si tu a ocarmui pe oameni, si el zice ca nebunia sa este de a vrea sa talmaceasca aceea ce nu intelege.

- Duceti-va deci la Bias, au adaus Solon; acela traieste in liniste si deoparte in mica lui cetate a Prienei. El talmaceste numai enigmele craiului de Eghipet si logogrifurile craiului de Ethiopia. Cat pentru tainele firii, el declariseste ca nu intelege nimica. El lasa sa mearga lumea dupa cum merge, fara sa vreie sa o puie el la cale, si pentru ca sa fie mai slobod de nevoi si de griji, ci s-au lasat de invatatura, dupa cum si de bogatie. Ei s-au dus deci la Bias.

- Ah, domnilor, le-au zis el, vazandu-i intrand la dansul, fara indoiala imi aduceti vreo buna veste. Nu cumva mi-ati gasit cainele? Nu cumva stiti cine mi l-au furat?

Solii i-au spus ca ei nu stiau nimica.

- Care pricina deci, i-au intrebat cu un aer mahnit, va aduce la mine?

Ei i-au spus ca din partea oracolului de la Delfi i-au adus o pirostie de aur.

-O pirostie de aur, mie! Ce sa fac cu dansa? Ah, oracolul, care le stie toate, sa-mi spuie cine mi-au luat cainele. Numai acest prieten aveam in lume, si si de dansul m-au lipsit. Ce barbariceasca neomenire! Eu nu mai vreau nimica, li lasasem toate: cinste, noroc, slujba; eu nu ceream nimic, eu imi lucram singur gradina si ogorasul. Cainele meu era langa mine, noi ne iubeam, noi eram fericiti de a trai si de a vorbi impreuna. Zavistnicii n-au putut sine vada bucurandu-ne mult de aceasta fericire. Ei ne-au despartit; ei mi-au furat cainele, singurul meu prieten. Ei poate l-or fi ucis!... Nu, nu este nici o pedeapsa asa mare pentru o asa cumplire.

- Fara indoiala, au zis unul din milesieni, prapadirea unui caine credincios este o nenorocire; dar aceasta nenorocire este ea asa mare?

- Asa prea mare pentru mine, care nu mai am nimica. Nu este neplacere pe care sa nu o sufar fara sa supar lumea, nici cerul de jalobele mele. Amelisit in cetatea mea, dupa ce am mantuit-o, rau ascultat in sfaturi, eu m-am tras din trebile publice si m-am tinut in coltul meu. Eu am cercat o judecata nedreapta, eu am pierdut-o si n-am zis nimica. Femeia mea m-au inselat; n-am zis nici un cuvant nimaruia; copiii mei m-au lasat; i-am iertat. Aceasta-i indestula rabdare. si cand vin ca sa-mi ieie inca bietul meu caine, este, socotesc, prea firesc ca statornicia mea sa se strice. Ea au venit in varf si nu mai pot.

-Ce, se poate, i-au zis unul din soli, ca aceasta sa fie stanca celui mai intelept din oameni?

-Celui mai intelept. si pentru ce trebuie ca sa fiu? Nu sunt dat ca sa fiu. O, nu, eu nu sunt atata de nebun pentru aceasta.

- Cu toate acestea, daca noi intrebam cine este cel mai intelept dintre intelepti fiestecare va raspunde: Bias!

-Bias! Bias! Ei vorbesc dupa placerea lor, si daca Bias se mahneste cand i-au luat cainele, ei ar fi toti inspaimantati. Nu, Bias nu este decat un om bun caruia ii fac rau si care simteste raul care ii face. De vroiti pe unul mai statornic si cu un suflet tare, pe care nici o nenorocire inca nu l-au ajuns, mergeti de aflati pe spartiatul Chilon.

-Sa mergem deci la Lachedemona, au zis deputatii. si sosind ei, au intrebat unde este locuinta acestui om atat de vestit prin intelepciunea si statornicia sa. Le-au raspuns ca s-au dus la Pisa sa priveasca la jocurile olimpicesti. Calatoresc deci cu graba si sosesc tocmai in ziua cand se filonichisea pretul luptei si al pigmahiei imprejurul amfiteatrului.

Ei intreaba unde poate fi Chilon. Li-l arata deci cu totul ocuparisit de lupta intre doi atleti, dintre cari era unul fiul sau Epimelid si celalalt vestitul Glicon, biruitor odata la jocurile alergarii. Ochii spartiatului infocati si tintuiti priveau toate misca rile amanduror luptatorilor. Necazul luptei era ca cum ar fi fost tiparit in bataia muschilor trupului sau, miscarea sprancenelor sale insemna miscarile amandurora, fruntea sa curgea de sudoare, mainile sale, razimate fiind pe genunchi, se intindeau de cate ori fiul sau strangea pe protivnicul sau, si el se cutremura de cate ori il vedea lunecand sau impiedecandu-se. La mai mult de un ceas de cat tinea lupta si se indoia in puteri, cand in sfarsit Glicon au picat, si tot imprejurul au rasunat de aceste cuvinte: " Epimelid, fiul lui Chilon, biruitor la lupta trantei".

Parintele atunci, mai nacajit de osteneala razboiului si mai obosit decat fiul sau, pica fara miscare si fara glas in bratele vecinilor sai. L-au socotit mort de bucurie; vestea inca au si mers in vreo cateva cetati ale Eladei. Dar adevarul era ca au lesinat si ca l-au dus in cortul sau avand pe obraz galbeneala mortii. Dupa ce au dobandit iarasi simtirile sale si au imbratisat pe fiul sau, solii s-au infatisat si, socotind sa-i vesteasca un triumf inca mai de lauda, ei i-au dat pirostia cea de aur, pe care Apolon o hotarase celui mai intelept dintre intelepti.

- Va bateti joc de mine, le-au raspuns spartiatul, ori pesemne nu stiti ca cel mai intelept este acela ce stapaneste sufletul sau intru o asamanare statornica, fara sa lase sa se stapaneasca niciodata de nici una din aceste patimi? Eu am stricat vreo cateva, si din cele mai infricosate, precum ambitia, zavistia, pofta cea peste masura, mania si iata ca eu am picat supt aceea de care ma pazeam mai putin. Norocul au aflat locul meu cel slab; el m-au dat spre teatru la toata Elada dupa cum un copil de care s-au jucat, si deci acum au venit sa ma vada in stare sa mori de bucurie pentru cel mai zadarnic din favorurile sale.

- Nimica nu este mai firesc si mai de iertare, i-au raspuns solii, decat acest sentiment intr-un parinte. - Ei nu, au urmat el, nu: eu nu ma lingusesc. Aceasta nu-i decat slabiciune. Ce, pentru ca fiul meu are in muschi mai multa tarie si virtute decat un altul, am eu atata de putina tarie in suflet ca sa pic in sincopa, cand el s-au vestit biruitor in jocurile trantei? Ce ar fi fost deci, daca dupa un razboi, eu l-as fi vazut viind biruitor in bratele mele, acoperit de sange si de praf? Acel care se lasa sa se stapaneasca de norocul cel bun, ar sti mult mai rau inca sa sufere pe cel rau. si ce vor zice de mine femeile Lachedemonei, ele care cu atata raceala multamesc dumnezeilor cand li aduc pe fiii lor patrunsi de lovituri, intinsi pe o pavaza? Mergeti, ascultati-ma, de va dati pretul intelepciunii la megiesul meu Fison care nu este ca mine un batran neputincios si zadarnic.

Fison era un soi de urs din pustie, si atata de salbatec, incat vecinii lui de abia indrazneau sa-i vorbeasca. Solii, heretisindu-l, i-au dat pirostia cea de aur pe care Apolon o hotara pentru cel mai intelept dintre intelepti.

- Cautati-va de drum, le-au raspuns el cu un aer salbatec. Apolon cunoaste pe oameni; eu nu sunt nicicum inteleptul la care va trimete, si eu mancarea nu mi-o fierb pe pirostie de aur.

-Este stiut, i-au zis ei, ca tu defaimi bogatiile, lenevia si poftele, ca tu dai insusi spartiatilor pilde unei vieti cumplite si ca, in singuratatea ta, calcand in picioare rautatile, desfatarile si zadarniciile acestei lumi, ai asupra tuturor simturilor tale imparatia unui rezon slobod si puterea unui suflet mare. Pentru aceasta deci noi socotim sa ascultam oracolul, dandu-ti aceasta pirostie ca un dar randuit celui mai intelept din oameni.

- Eu l-as primi, le-au zis el, daca eu as crede ca este in mine o a patra parte din ceea ce voi ziceti. Dar nu se poate cineva face mai bun decat este cu un Dumnezeu care vede asa de curat in suflet, imi zic: urator de oameni si asa sunt. Dar, daca eu urasc oamenii, eu nu ma deosebesc dintr-aceasta ura obsteasca. si nu este nimeni de care sa fiu mai nemultamit decat de mine insumi.

- Esti prea masurat, i-au zis ei.

- Ba nu, dar eu sunt drept. La inceput eu am cunoscut ca omul politicesc este o minune infatisata, si, socotind sa ma fac mai bun si mai fericit eu m-am facut salbatec. Supararea, neodihna si tristeta m-au scos din aceasta inselaciune. Dar nu mai era vreme: haractirul meu se auzise si, pentru ca sa-l tiiu, eu l-am mai silit inca. Eu intrec afstirotita spartiatilor vostri, si eu trec pentru a defaima mai cu mare fudulie decat ei insusi averile pe care nu le am. Dar pentru ce sa-mi para rau de a sti ca intr-alt loc se bucura de aceste mincinoase averi de care eu ma lipsesc? Ce rau imi pricinuiesc mestesugurile Corintului si ale Atenelor, luxul Asiei si desfranarile de la Sibaris? Eu nu pot fi un adevarat intelept, caci am prea multe fantasii. Dac-as fi fericit eu insumi in infranarea mea, pentru ce ma voi micsura ca au fost fericit altul in avutii? si cu un alt methodos decat eu? Eu mi-am zis adeseori ca, daca toata Elada ar avea naravurile Spartei, Sparta ar fi robita. Dupa norocire pentru dansa, megiesii ei sunt femeietici; ar fi trebuit sa ma bucur ca intr-alt loc au naravuri desfranate, si pentru aceea nici o data eu nu gandesc la aceste sarbatori, la aceste privelisti, la aceste adunari pe care oamenii cei slabanogi obisnuiesc, fara sa-mi fie ciuda. si, pentru ca sa ma mangai, cere trebuinta sa-mi zic in sine: acolo-i deci

intelepciunea? O, nu; aceasta-i trufia care sufere si care se rasplateste de infranarile ce ea isi pune. Un adevarat intelept ar fi acela care, multamit de soarta ce dumnezeii, norocul sau, alegerea a insusi rezonului sau si-ar fi oranduit in parte, ar lasa, fara sa se tulbure, sa traiasca toata lumea dupa pofta sa. Pentru mine, aceea ce-mi misca inima, eu simtesc aceea ce o mahneste, si eu aflu intru adevar ca in fundul misantropiei mele zavistia au ascuns rautatea sa! Nu ma mai siliti deci de a primi un pret ce nu mi se cuvine si cautati in ostrovul Rodos daca Cleobul de la Lindos nu va fi omul ce voi cautati. El gusta bunatatile vietii masurat si cu liniste, avand bogatii pe care el le metahiriseste bine si de care nu se stapaneste. El este fericit si slobod, si el afla bine ca toti sa fie fericiti si slobozi ca el.

- Are dreptate, au zis solii, omul care stie sa se bucure mai bine fara sa insele trebuie sa fie intru adevar cel mai intelept.

si ei s-au dus la Lindos, tocma in vremea cand Cleobulse pusese in capul pricinilor obstii.

Sosind supt sala unui palat, ei au vazut ca vine la dansii cu un pas masurat o tanara si frumoasa persoana, imbracata cu intelepciune, cu o rochie de in, mai alba decat omatul, si incinsa cu o cordea albastra deschisa pe supt san. Parul ei cel negru facea valuri primprejurul grumazului sau celui mai alb decat fildesul, si pe fata sa stralucea in toata blandeta sa haractirul bunatatii.

Aceasta era minunata Evmetis, una dintre aceste femei vestite, a careia pomenire vremea se vede ca au avut purtarea de grija de a o pazi. Fiica fiind a lui Cleobul, norodul facea haz a o numi Cleobulina. Credincios sfetnic al parintelui sau, ea ii facea slava, ea-i era dragostea. Dupa ce deputatii s-au facut cunoscuti strainilor, le-au zis ea, bagandu-i inlauntrul palatului:

- Nu va suparati daca tatal meu va face sa asteptati, intr-acest ceas el asculta pe norodul sau. stiu ca nu veti voi ca el sa scurteze pentru voi cea mai sfanta din faptele sale. Dar, indata ce va fi slobod, eu va voi da de stire. Dupa aceea, vorovind cu dansii asupra naravurilor, a pravilelor, a obiceiurilor, a negutatoriei, despre aliantele si rivalitatile a feliuri de noroade ale Eladei, ea au aratat atata stiinta si un haractir de duh cu atata mai presus de vrasta sa, incat ei umblau sa-i deie pirostia pe care venea sa o afieroseasca tatalui ei.

-Ah, ti se cuvine, i-au zis ei, vrednica de mirare Evmetis, aratarea ce Thales ti-au dat la Corint, in palatul lui Periandru, zicand ca tu erai vrednica de a ocarmui un mare stat! Fericit, fara indoiala, fericit este norodul ce este supus unui parinte a caruia tu esti fiica! Acest crai trebuie sa fie inteleptul cel adevarat, la care oracolul lui Apolon ni porunceste sa-i ducem acest dar. si atunci ei i-au povestit intamplarea pirostiei de aur.

- Ah, le-au zis ea, intai ca tatal meu nu o va primi. El si-au facut lui o asa de inalta idee de cea adevarata intelepciune, incat el este departe de a socoti ca o va putea ajunge vreodata.

Zicand aceste cuvinte, ea au vazut norodul ducandu-se prin sala palatului. si dupa ce au paratirisit cu perierghie

toate fetele:

- Cerule, sa fii binecuvantat, au zis ea; toti se duc multamiti!

Atunce, cu un pas usor, s-au intors catra tatal sau.

- Ah, i-au zis Cleobul obosit de osteneala, nu mai pot. Ah, macar sa tot zici, poate cineva tinea acesti oameni?Ar vrea toti sa stapaneasca. Nu este nici unul care sa nu socoteasca, ca dandu-mi glasul sau, el mi-au lasat locul sau, sau care macar sa nu creada cum ca ar trebui sa aiba si ei loc in Divanurile mele. Ei sunt toti politici, militari, dascali a pravilelor, negutatori; ce stiu? si totdeauna cel mai natarau este mai lipit de ideea lui.

Cleobulina, imbratisandu-l cu dulce bucurie:

- Nu-i nimic, parintele meu, inca putina rabdare! Duhul cel obstesc este rar, si iubirea de sine este proasta. Se stie dar, daca toata lumea ar fi inteleapta, nu ar mai avea trebuinta de ocarmuitor. I-ai ascultat pe toti?

- Asa, pe nime n-am trecut cu vederea.

-Asadar, curaj! Ei se vor face mai intelepti si se vor lasa a se face fericiti. Acum vino de primeste pe niste straini cari te asteapta, si cari primeste-i, fiind din delficescul Apolon. Zic ca vin in numele lui sa-ti deie un dar de mult pret. Dupa ce solii de la Co si de la Milet au spus cuvantul lor, Cleobul, inspaimantat, tulburat de cinstea ce ii da:

- Ce, le-au zis el, nu aveti un Thales la Milet, un Bias la Priena, un Solon la Atena, la Lachedemonia un Chilon, un Fison, mai intelepti decat mine?

- Ce vrei, i-au raspuns unul din milesieni, noi i-am vazut pe toti. Ei isi trimet slava ca o roata de la unul la altul. Nu este nici unul carele sa voiasca a zice ca este intelept, si fiestecare dintr-insii pretinderiseste ca are partea slabiciunii si a nebuniei sale.

-Dar eu, au zis Cleobul, nu am pe a mea? intelepciunea mea de care voi vorbiti, iata-o, au urmat ci, aratand pe fiica sa: a ei diathesis dulce si impacatoare linisteste amaramea duhului si a naravurilor mele. Vedeti acest aer deschis, adunat si simtitor, aceasta prostie, aceasta placere in petrecerea sa, aceasta tinereta de douazeci de ani, inca atata de frageda si de gingasa, intr-insa lacuieste o inima plina de evghenie si de curaj, intr-insa este un suflet plin de putere si de bunatate si, daca cineva ma crede bun, fiica mea este pricina, fara dansa cu as fi un om netraitor cu oamenii.

- Ah, parintele meu, ce vorbesti?

-Adevarul, iubita mea fiica, dupa cum. trebuieste la trimesii unui Dumnezeu pentru care nu-i nimica ascuns. Asa, eu, patimesc de o boala netamaduita, de o antipatie nebiruita pentru jumatate din neamul omenesc. Eu nu pot sa sufar pe natarai, eu am calatorit cu nadejde sa scap de dansii, dar in zadar; peste tot locul eu ii gasesc; peste tot locul ei ma nacajesc; eu socotesc ca-i las la miazazi, si ei ma asteapta la miazanoapte. Precum un roi de muste, ei se vad ca zboara dupa mine; obosit fiind acum de a mai fugi de dansii, eu am venit sa ma las in patria mea, dar nu ma pot obisnui.

-Este adevarat ca nataraii, au zis deputatii, sunt un neam foarte suparator. Dar ce ar fi deci daca ai gasi peste tot locul nebuni si rai?

-Bine, au urmat Cleobul, pe nebuni ii inchid, caci sunt putini, si, cand nu aduc pagubire, is vrednici de jale; cei rai sunt insemnati; ei raman rareori nepedepsiti, si, asteptand ca pravilele sa ne mantuie de dansii, ne putem pazi.

Dar nataraii! Ah, nataraii! Acesta-i soiul ce nu mai saca si care se inmulteste fara pedeapsa. Nu este nici o pravila pentru dansii. Ei umbla cu capul sus, si peste tot locul ei au avantagiul numarului, al obrazniciei si al netemerii.

- Dar, in sfarsit, ce rau iti fac ei?

- Aceasta este ce eu ma intreb pe sine-mi fara sa-mi pot da rezon. Dar, indata ce-i vad, de departe nervele mele se incretesc, sangele mi se aprinde si, inca para a nu vorbi, eu ii gacesc, eu ii simtesc. Acest aer inflorit, multamit de meritele lor, incredintat la avantajurile lor, aceasta iubire de sine in ei insusi si aceasta nebagare in sama de stima altora, aceasta silinta a taia vorba celui mai invatat pentru ca sa-i spui aceea ce ei stiu mai putin si aceea ce el stie mai bine, acest ton de zadarnicie si de prolipsis, aceasta plecare de implinire ce au avut aceea ce ei au zis si aceea ce va avea, aceea ce ei au sa mai zica, acest rezon mincinos si obraznic care merge din gresala in gresala, impingand din toate partile sensul cel bun si cele de cuviinta si danca de nuvotati, de neauzite adevaruri, cele mai mojicesti rataciri, aceste toate ma turbeaza.

-Ai toata dreptatea, au zis unul din soli; acesti oameninu sunt de suferit.

- Ba nu, nu am dreptate, au zis Cleobul, si eu o simtesc; nerabdarea mea este de nebun, caci, in sfarsit, aceste sucite duhuri sunt ele dupa cum altele? Au toti copacii codrului sunt drepti ca chedrul? Nataraii sunt spinii neamului omenesc, si spinii peste tot locul sunt gramada. Tanguiti deci pe omul cel slab care nu poate trai cu nataraii, si duceti-va, credeti-ma, de va cautati inteleptul la Lesbos, unde Pitacus, cu o bunatate, cu o statornicie neobosita, peripiiseste si asculta toata lumea, si cu vin din divan cu frigarile in sange. De este in Elada vreun adevarat intelept, acesta-i Pitacus.

Acum, fiind osteniti de atatea drumuri fara folos, deputatii mau trecut la Lesbos, dar, pana a nu vedea pe Pitacus, ei au vrut sa arunce o cautatura pe ostrovul sau, si, dupa ce au umblat printr-insul, ei s-au dus la Mitilini, unde craiul lacuia.

indata ce craiul s-au instiintat, indata i-au si chemat si unul dintr-insii i-au zis aceasta voroava:

- Stapanitorule unui asa fericit ostrov, in politiile stapanirii tale prin care noi am umblat, la Methimnia, la Altisa, iar mai vartos la Mitilini, si prin locurile de primprejurul lor, noi n-am vazut decat dragostea lucrului si icoana imbielsugarii, lucrarea pamantului, industrie si negustorie inflorind; peste tot locul buna oranduiala si pace, peste tot o minunata singuratate, o fericita liniste. Aceasta priveliste alcatuieste lauda ta, si pirostia cea de aur, pe care Apolon o hotaraste celui mai intelept dintre intelepti, se cuvine dupa toata dreptatea puitorului pravilelor Lesbosului.

- Asa ar fi, au raspuns Pitacus, daca oracolul nu ar cere decat un crai drept si bun. Eu cred ca sunt, dar un intelept, acesta-i alt lucru. Sa mancam intai, si, dupa ce ne vom scula de la masa eu ma voi face cunoscut voua precum sunt.

Mancarea au fost proasta si cu putine feluri. Dar aerul buneivoiri si al bunatatii, care era firesc la acest printip, cheful cel iubitor al copiilor sai, evghenicestile si gingasele gratii ale maicii lor Amasilii, cei mai frumoase din femei, plateau mai mult decat luxul. si Pitacus, incunjurat de familia sa, s-ar fi aratat cel mai fericit din oameni fara o rana de melanholie care in ochii si in fata sa se parea ca-i intristeaza fericirea. El, auzind de unde ii venea pirostia de aur si curiositalele neprimiri ce facuse ceilalti intelepti:

-Asadar, au zis el, nici unul nu-i multamit de sine, si fiestecare dintr-insii are in sufletul sau un judecator mai cumplit decat cum ar fi zavistia chiar, cat este ea de nedomolita. Ah, sa credeti ca li s-au cazut vestea si numele si, asa cum si povestiti, ei nu au in pamantul lor un criminator care se sileste a-i necinsti. La aceste cuvinte o adanca oftare au iesit din sanul sau, si, dupa o lunga tacere, el au intrebat pe soli de cantau in Elada stihurile pe care Alcheu le facuse asupra lui si care il catigoriseau ca un uzurpator si tiran al patriei sale.

Ei l-au incredintat ca aceste scarnave stihuri, si cunoscute de asa, nu aduceau ocara decat celui ce le-au facut.

- Ai inteles? i-au zis craiasa, acest duh rau este cunoscut, si fierea de care este plin nu este o otrava decat pentru dansul

insusi. Uita-l deci pentru totdeauna, dupa ce-l vei ierta.

- Asa, au zis el, eu voi crede ca toti defaima satira, dar, defaimand-o, fiestecare o stie de rost.

Dupa ce s-au sculat de la masa, craiasa s-au dus cu copiii ei. si Pitacus, primblandu-se cu deputatii prin gradinile palatului sau:

-Cerul imi este martur le-au zis el, ca priimind scaunul ce lesbienii mi-au dat, eu m-am plecat totdeauna la cererile celui mai mare numar si la voile oamenilor celor buni. De atunce am facut pentru dansii aceea ce un parinte iubitor ar fi facut pentru copiii sai cei iubiti, dar insa, cu toate aceste, ticalosul acesta Alcheu nu conteneste de a innegri stapanirea mea si de a otravi facerile mele de bine. in stihurile sale, pravilele mele sunt lanturi, puterea mea nu este decat un jug, insusi bunatatea mea este o cursa spre a insela pe oameni, si para si blandeta care i-am aratat-o totdeauna cat au fost supt puterea mea, zice ca este o lucrare unde de frica defaimarii sau de nadejdea cu care m-am magulit ca ma voi face un lingusitor. Ah, marturi mi-s dumnezeii ca eu n-as fi vroit de la dansul decat sa taca. Ce i-am facut! I-am rapit acest scaun pe care el ma vede cu ochii sclipind de manie? Cu ce sila, cu ce nedreptate m-am facut uricios? si chiar altul afara de el in Lesbos, in Elada ma poate invinovati de a fi un tiran? Poate aceste stihuri, in care el ma zugraveste cu cele mai negre vapseli, vor ajunge si la stranepoti. Dumnezeii, pentru pedeapsa mea, au daruit darul duhului unui mincinos. Ah! cum aceasta poveste taraneasca se arata mincinoasa, ca, cand serpii se hranesc cu ierburile ce odrasleste Eliconul, ei isi pierd veninul. Dar inima lui Alcheu este mai plina decat inima viperei, si el il revarsa pe imparatia mea cu mari valuri. Solii au vrut sa-i raspunda ca numele cel drept intuneca pe parasul sau si care vreodata, i-au zis ei, au declarisit mai inalt decat tine ura sa catra tirani? Nu esti tu carele te intrebai: Care este cea mai rea hiara, si care ai dat acest raspuns vrednic de pomenit: Printre dobitoacele salbatece tiranul, iar printre cele dumesnice lingusitorul? si deci pe tine insusi te vor invinovati de tiran?

- Nu, eu nu sunt nicicum tiran, au zis el, caci nici nu voiesc sa fiu. si lasand stapanirea mea, eu voi da sama cerului si pamantului de metahirisirile ce am facut cu dansa.

- Tu, Pitacus, au strigat deputatii, tu, pentru ca sa te faci placut unui critic fara rusine, sa lasi puterea de a face un norod fericit?

- Asa, o voi lasa-o, pentru ca sa intunec zavistia. Acest norod ar avea inca trebuinta de mine; eu o simtesc; nici pravilele, nici naravurile, nici fericirea sa nu sunt inca bine statornicite, pacea si imbielsugarea pe care eu i-am dat, au rautati la care eu stiu ca el este plecat. De va pica iarasi in moliciune si in lene, el nu va intarzia de a se strica din nou, si poate de a se lasa la cea mai primejdioasa neanfranare. Aceasta mi-o zic in toate zilele cei mai intelepti ai lesbienilor.

Dar asa fel este slabiciunea mea, ca in zadar zeci mii de glasuri se ridica pentru ca sa binecuvanteze dulceata si bunatatea ocarmuirii mele; un om singur imi strica in fundul inimii toata bucuria si fericirea. Eu il vad ca pe o furie urmandu-ma in viitoare vremi. Acest norod, ce m-ar fi binecuvantat, va fi de mult in tarna, si Alcheu va trai, necinstindu-ma din varsta in vrasta. si numai el va fi ascultat; in vremea tacerii noptii stihurile sale cele fara rusine, dar arzatoare, stihurile sale cele ce scanteiesc de turbaciune si de duh plin de fiere si de dulceata, batjocuritoare si armonioase rasuna la urechea mea.

Vor trece din gura-n gura, si mi se nazare ca pare ca-l aud cantandu-le in mijlocul noroadelor adunate, incordarile lirei sale tulbura somnul meu, si printre aceste incordari eu aud aceste strasnice cuvinte: Conteneste, ticalosule Lesbos, conteneste de a sluji un tiran. O, nu! eu nu o am nicicum aceasta putere a intelepciunii, aceasta putere care calca in picioare serpii zavistiei si ai rautatii si care merge cu un pas intreg si slobod pe cararea cea dreapta a datoriei. De as fi un adevarat intelept, in zadar Alcheu m-ar ocara; eu i-as lasa opinia (socotinta) obsteasca si as lasa stihurile sale sa insele numele meu, si as fi norocit cu mine insumi de binele ce as fi facut, de binele ce eu as face locului meu. Dar nu, eu sunt neodihnit, miscat, tulburat ca un copil de aceia ce vor gandi de mine, asemene cu caprioara cea fricoasa ce alearga din padure; huietul vanturilor, sunetul frunzelor ma sparie. Duceti de aice pirostia de aur caci nu se cuvine slabului si miselului Pitacus.

- Dar la cine deci in sfarsit sa ne adresarisim? l-au intrebat trimesii Pitiei.

- La Periandru de la Corint, au raspuns craiul Lesbosului. Periandru nu cere sa fie pus in numarul inteleptilor, dar el iubeste sa li samene si ii place sa-i asculte.

Adeseori la o masa el i-au adunat, el ii cunoaste pe toti, si el insusi va sti sa-i pretuiasca mai bine decat altul. Dar, pentru mai multa incredintare, duceti-va de-i cereti in numele dumnezeului care va trimete ca sa-i pofteasca la masa. Acolo, cu paharul in mana si cu pirostia de aur pe masa, ei insusi vor judeca la care acest pret a intelepciunii heleniste (se cade a fi) prezantarisit prin mainile voastre.

Acest sfat au fost ascultat, inteleptii, poftiti de Periandru, s-au dus toti la Corint unde au sezut la masa impreuna cu solii de la Milet si de la Cos.

- Acum, au zis Periandru la cei de la masa, pe la sfarsitul mancarii, dupa ce au adus pirostia pe masa, incorunata cu flori, fiistecare pe rand sa ni zugraveasca intelepciunea, si pretul sa fie dat la acel ce va parea ca impreuna la cel mai inalt grad haractirurile adevaratului intelept. Veti fi judecati de cei ce va sunt asemene.

Atunci, dupa obiceiul ce urma la adunari oamenii, vorbind fiestecare cand ii venea randul, unii au zugravit intelepciunea: o asemanare a sufletului nesmintita si intru unul siintr-altul noroc; altii: o adanca cunostinta de sine, indeletnicita a se face mai bun si mai fericit; altii, iarasi, o infranare in pofte care nu trece niciodata peste trebuintile cele adevarate a firii; altii: darul de a orandui vremea ce este si de a se pazi de cea viitoare dupa sfaturile vremii trecute; celalalt: o tarie de suflet la cercarea patimilor; istalalt: imparatia cea nespanzurata a rezonului pe voie. Bias era in coada, si cand au venit randul ce sa vorbeasca si el, - intelepciunea, au zis el, este aceste toate la un loc; de unde eu socotesc ca inteleptul cel adevarat nu este un muritor, dar un dumnezeu si un dumnezeu dupa cum nu sunt nicicum. Socotinta mea deci este ca sa se trimata pirostia de aur la dumnezeul care ne face sa o primim, caci a lui este.

Aceste gnomii i-au impacat pe toti si pirostia Elenei s-au afierosit la capistea de la Delfi, ca sa slujeasca de scaun preutesei lui Apolon.

Dara ce aceasta mare treaba s-au sfirsit asa, sola au vrut sa heretiseasca pe Bias de implinirea socotintei sale.

- Heretisiti-ma, le-au zis el, de un mult mai bun noroc. Eu sunt cel mai fericit din oameni. Eu mi-am gasit cainele, si nu mai doresc nimica.





Pirostia Elenei de Jean Francois Marmontel


Aceasta pagina a fost accesata de 1582 ori.